De ce se face atâta vâlvă în jurul relaţiei de cuplu?

Una dintre primele întrebări adresate unui cetăţean, recent cunoscut se referă la statutul marital. Este sau nu căsătorit/ă? De aici traseul minţii se bifurcă: cei cuplaţi sunt aşezaţi în categoria celor „normali”, iar celibatarii sunt priviţi ca şi cum ar fi în neregulă. Se spune despre o femeie: Cum de nu s-a măritat, că e drăguţă şi nici proastă nu e? Ca şi cum toate femeile căsătorite sunt obligatoriu frumoase şi deştepte. De ce este asumată căsătoria drept o realizare? Şi de ce opţiunea de a trăi singur este admonestată de viziunea societală? Nu cumva din cauza accepţiunii populare, că toţi oameni trebuie să facă acest pas obligatoriu? Adică funcţionează principiul turmei de oi. Dacă face toată lumea, e necesar să mă însor şi eu. Sunt identificate ca realizări doar acele proiecte/idei investite de noi cu valoarea de realizări. Astfel, dacă eu consider că a merge cu picioarele goale pe fundul Dâmboviţei e o realizare voi fi foarte mândră de mine după ce voi face acest lucru. Cei trecuţi de 40 de ani şi rămaşi necăsătoriţi sunt catalogaţi drept ciudaţi şi li se lipesc in frunte fel de fel de etichete devalorizante: ciufut, antisocial, pretenţios, cu nasul pe sus, mofturos, etc. Întâlnim o grămadă de cutume conexe relaţiei intime: - dacă nu ai avut niciodată o relaţie cu sexul opus, eşti prost, dacă ai prea multe (oare cine stabileşte numărul „corect”?) eşti stricată/afemeiat. - Vârsta debutului este şi ea supusă restricţiilor. Nu contează dacă esti pregătit să-ţi asumi consecinţele partneriatului, ci numărul din buletin la care consideră ceilalţi că trebuie să faci pasul - Nu are importanţă dacă te înţelegi afectiv cu partenerul, dacă te stimulează intelectual şi te ajută să creşti spiritual, ci e musai să verifici contul din bancă, chipul, înălţimea, greutatea, jobul, posesiunile, rudele, ce pile au părinţii, ce avantaje pot obţine de pe urma lui, dacă e gospodină (în traducere e dispusă să slugărească bărbatul?), dacă e supusă, etc. Un ins celibatar, amplasat într-o gaşcă de căsătoriţi va fi luat în vizor şi disecat sub lupă. Se va cerceta de ce nu e căsătorit, cum să i se găsească partenere, cine ar fi potrivit pt el, ce mai aşteaptă, va fi avertizat că se ofileşte singur şi nu o să-l mai ia nimeni. Ca şi cum peste cei cuplaţi, timpul nu îşi lasă pecetea! Oare cei căsătoriţi nu observă că trăiesc singuri în doi? Carenţa intimităţii afective produce un soi de singurătate care e neidentificată, ne se vrea să fie sesizată. Fiindcă trupul celuilalt e in aceeaşi cameră, soţii au impresia că nu sunt singuri. De fapt ei resimt deficienţa comunicării, dar se amăgesc. Senzaţia de pustientate din cuplu derivă tocmai din vieţuirea fiecăruia intr-o insulă: scufundaţi in gândurile lor private, depănând poveşti interioare, cei doi sunt două corpuri goale, ce răsuflă în aceeaşi habitat. Oare acuzele debitate la adresa celibatarilor nu răzbat din propria lor nefericire îndesată sub preşul minciunilor pe care şi le toarnă singuri? Dar să investigăm cine sunt cetăţenii care scormonesc şi judecă existenţa parteneriatului altora? Nu cumva tocmai cei căsătoriţi? Alţii sunt singuri, dar dacă li se atrage atenţia asupra acestui fapt ripostează violent, motivând că ei au fost căsătoriţi. Ca şi cum dacă au trecut prin acea experinţă, acum nu mai au statut de persoane singure, deşi nu au o relaţie. Numeroase persoane singure ajung la disperare că nu găsesc un partener diadic ca „să intre în rândul lumii”. Se cramponează de o idee şi dezvoltă o obsesie din propria lor singurătate. Îşi justifică orice criză afectivă numai printr-o unică raţiune: singurătatea. Ce refuză ei să observe este faptul că ei sunt torturaţi emoţional şi când au pe cineva. Cei mai mulţi pământeni îşi ancorează conceptul de fericire într-o sumenedie fixă de criterii materialiste: căsătoria, jobul bine plătit, apartamentul spaţios, maşina personală, excursiile, etc. Au impresia că absenţa unuia sau mai multor atribute din listă, le generează suferinţa interioară. Atunci când unele elemente nu sunt bifate ca realizate, omul se focusează pe ele, sperând ca după aceea să se poate în sfârşit relaxa şi să să-şi înceapă viaţa. Un alt punct care stimulează atractivitatea relaţiei diadice constă în actul sexual. El e vehiculat în societate ca o fantomă misterioasă, foarte incitantă, care trebuie ascunsă copiilor, care ţine numai de domeniul „maturilor”. Oare toţi cei care îşi încep viaţa sexuală sunt pregătiţi pt ea? Sau sunt mânaţi de curiozitate, de râsetele cu substrat ale adulţilor, de interdicţiile de la televizior sau ale părinţilor, de vâlva pompoasă care traversează întreaga societate? Actul sexual este o cale de redresare, de compensare a chinului afectiv, de unificare cu un alter-ego, de transpunere in materialitate a iubirii. Întrebuinţat corespunzător, conştient poate fi socotit o cale de evoluţie. Dar câţi văd în el un sport sau o modalitate de a triumfa deasupra sexului opus? Oare contează numărul de poziţii încercate, câţi parteneri „ai avut”, cât durează orgasmul sau mai degrabă calitatea actului, afectele resimţite, sentimentul de înălţare şi senzaţia unică atunci când vezi aurele întrepătrunse, când te percepi una cu partenerul? Unificarea trăită în decursul actului sexual ne ajută să învăţăm valoarea deschiderii graniţelor personale, a evadării din spatele mecanismelor de apărare ale eului, să părăsim singurătatea forţată şi să revenim la starea noastră naturală de îngemănare cu ceilalţi. Unificarea cu partenerul de cuplu e un prim pas in direcţia globalizării ei. Iar plăcere intensă resimţită ne propulsează să căutăm unificarea şi cu alţii. Însă mintea condiţionată a pervertit sensul actului sexual trivializându-l, transformându-l în armă de atac (violul), de control (mă culc cu tine dacă tu faci ce vreau eu), de compensare a unor umilinţe din trecut (persoanele care colecţionează trofee sexuale), de dominare (eşti nevasta mea şi trebuie să faci sex cu mine când am eu chef), etc. În concluzie, nu contează dacă eşti sau nu implicat într-o relaţie diadică, ci dacă eşti împăcat cu tine. Criteriul fundamental al calităţii vieţii este gradul de fericire individual. El depinde substanţial de conectarea cu Sinele real şi nu de umpluturile cu care le-a decorat eul nostru. Nici o marfă, obiect, persoană, poziţie nu ne îmbogăţeşte cu ceva şi nici nu contribuie cu vreun strop la fericirea noastră. A nu crede acest dicton ne aruncă controlul in exterior şi ne face neputincioşi. De ce? Fiindcă îţi abandonezi cârma vieţii în mâinile obiectelor , altor oameni sau hazardului, de vreme ce nu ştim ce ne aduce viitorul. Succesul e dependent de multitudine de variabile din care noi nu controlăm mai nimic. În plus, karma îşi spune cuvântul, iar legea supremă a universului afirmă că vine la noi exact ceea ce ne trebuie. Dacă eu îmi setez o gamă de ţinte de atins şi ele nu alcătuiesc plaja de obiective definite de ceea ce mi trebuie mie din punct de vedere spiritual pot să mă zbat o viaţă întreagă cu acelaşi rezultat infructuos. Ne minţim când confundăm satisfacţia cu fericirea. Mulţumirea izvorâtă din posesii e temporară şi perisabilă. Dar fericirea ce răzbate din cunoaşterea de sine veritabilă nu ţi-o poate răpi nimeni, în veci. Fericirea e starea noastră naturală. Numai roiul de credinţe disfuncţionale care o acoperă, ne intunecă radierea ei in suflet. Sarcina noastră este de a ne scruta interiorul pt a înătura straturile obscure ce ne împiedică să fim mulţumiţi cu traiul propriu. Nimic din afara noastră nu ne aduce fericirea sau ne-o răpeşte.

Cum de musteşte atâta suferinţă în relaţiile aşa zis de iubire?

Dacă priviţi cu onestitate împrejur veţi constata că majoritatea covârşitoare a cuplurilor adăpostesc indivizi nefericiţi. Toate anecdotele despre însurăţei sugerează că ei şi-au pus un laţ de gât sau că ar fi bucuroşi să-şi omoare partenerii. Pe măsură ce se scurge din ce in ce mai mult timp de la nuntă, companionii par se se răcească unul de altul, să se înstrăineze. Dau semne că ar vrea să evadeze. Ezită din varias motive: copiii, casa făcută împreună, frica de libertate, incertitudinea că vor mai găsi pe altcineva, etc. Dar odată pasul efectuat, încep să regrete decizia. Resentimentele şi dorinţa de răzbunare îi împiedică să se împace, astfel că mulţi se orientează spre o nouă relaţie. Speranţa înfloreşte că de această dată relaţia va decurge într-o manieră fericită. E dubios să crezi că intrat într-o nouă relaţie, ea va decurge fără obstacole, atâta vreme cât nu ai mişcat un pai să te metamorfozezi. Modul tău de a decripta realitate a rămas similar şi deci va atrage acelaşi tip de partener, iar cât timp nu alterezi schemele cognitive difuncţionale care îţi limitează perspectiva asupra situaţiei nu vei obţine altceva. Ori de câte ori faci acelaşi lucru, obţii acelaşi rezultat! Deci şansa de a te cupla cu un partener cu acelaşi tip de elemente „deranjante” e foarte mare. Deşi aparenţele (chipul, înălţimea, profesia, jobul, posesiunile, etc) se pot dovedi altele, fondul de personalitate va fi relativ acelaşi. Fript în trecut încerci să te protejezi, căutând semnalele care să te avertizeze că e vorba de acelaşi gen de persoană. Însă, deşi nu crezi, deşi te temi, dacă nu lucrezi cu tine vei atrage acelaşi tip de companion de care fugi, dar învelit în camuflaj diferit. Natura îţi pune la dispoziţie instrumentele necesare să te vindeci! Pattenurile disfuncţionale semnalizează pozitiv numai la anumite genuri de caractere. Adică trauma generatoare a schemei disfuncţionale are nevoie, pt a se soluţiona, de un fel special de receptor, în principal de opozitul lui. Numai polarităţile contrare se caută reciproc, pt a oferi fiecăruia şansa de transcendere a problemei psihice. În această ordine de idei, un marginal social va fi atras neapărat de „strălucirea” unei personalităţi foarte populare. După unire, cei doi vor începe să fie incomodaţi tocmai de aceea latură care a favorizat apropierea. Cel retras îi va retroşa celuilalt că îi place mai mult stea cu alţii decât cu el, va fi gelos pe atractivitatea partenerului şi umilit de „lipsa proprie de performanţă socială”. Există şi situaţia în care marginalul nu e încă perturbat de recluziunea sa şi atunci va considera magnetică o persoană identic de retrasă ca şi el. Accentuarea laturii comune în cuplu va crea in final mari necazuri, ce vor duce la disensiuni. Numai echilibrarea problematicii va permite găsirea unui partener care are integrate ambele capete ale scalei, adică o fiinţă care nu e deranjată să fie lăsată singură, dar se bucură şi de ieşirea in comunitate. De ce e benefică poziţionarea la mijlocul scalei de valori? Ce e mult strică. Ambele poziţionări dăunează: un om care nu suportă singurătatea se va agăţa de companion, sufocându-l, îi ca îngrădi libertatea de mişcare, va face scene de gelozie, îi va reproşa orice plecare ca şi cum el ar fi fost părăsit, se va mobiliza să-i controleze orice gest, să-l interpreteze din perspectiva unei virtuale abandonări. Încet dar cert, diada se va transforma in prizonierat. În situaţia inversă, individul care nu tolerează oamenii se va simţi invadat de prezenţa celuilalt, va da din coate să-şi mărească spaţiul, îl va împinge afară din viaţa sa pe partener, va fi deranjat de intimitate. Companionul se va simţi respins, izgonit, neînţeles şi va căuta consolare in altă parte. Privind retrospectiv, oamenii aruncă responsabilitatea integrală pe umerii fostului partener. Pare că nimic nu a mers cum trebuie numai din cauza lui. I se atribui o listă lungă de defecte şi sunt rememorate o sumedenie de ocazii în care celălalt a acţionat total deplasat. Dacă chestionezi un individ despre fostul/fosta se pomeneşti in faţa unei istorii interminabile despre cât de groaznic/că a fost el/ea, câte a îndurat din pricina lui/ei, cât de bun/nă, cât de corect/tă s-a comportat povestitorul şi cum a fost el tratat oribil, năpăstuit, chinuit. Când aud asemenea distorsionări îmi vine să întreb brusc: Dar înainte de a te cupla cu el/ea, n-ai văzut nimic? Şi chiar tu n-ai niciun defect, n-ai contribuit cu nimic la crearea atmosferei nefaste? În lumina celor prezentate, înţelegem motivul pt care e profitabil ca consecutiv ieşiri dintr-o relaţie de cuplu să-ţi iei timp pt a analiza ce a mers bine şi ce nu, cum te-ai comportat şi cum a răspuns el, care au fost motivele dominante de scandal şi ce atittudine ai avut, etc. A te arunca imediat într-o altă relaţie vădeşte numai dorinţă de răzbunare sau îngroparea propriilor mentalităţi. Relaţiile diadice oferă cele mai mari oportunităţi de creştere, dacă sunt privite corect în special dacă cei implicaţi împart spaţiul de locuit. De ce? Fiindcă proximitatea fizică prelungită induce dezvelirea, căderea măştilor. Nu-ţi poţi susţine masca socială mult timp. În intimitate te vei arăta aşa cum eşti, dar aceeaşi mişcare o desfăşoară şi celălalt. Acum ies la iveală toate tarele temperamentale, reacţiile vor fi necizelate, iar bogăţia de contexte pe care le stârneşte viaţa aduce cu sine reacţii necenzurate. Întreg trecutul se aşterne pe pânza cuplului. Apoi, în vieţuirea comună intervin de a valma autorităţile care au condus la conturarea personalităţilor celor doi. Practic, nu fiinţăm în doi, ci într-o comunitate amplă formată din părinţii, fraţii, mătuşile, verii, colegii de liceu, etc ale celor implicaţi în cuplu. În speţă orice persoană care a contribuit oarecum la confecţionarea credinţelor celor doi au o marjă viabilă de a influenţa viaţa de cuplu. În condiţiile în care niciunul dintre parteneri nu şi-a conştientizat convingerile, în care nu a lucrat cu sine vor izbucni altercaţii la orice nepotrivire. Fiecare va rămâne convins că modul lui de a vedea lumea e „cel corect”, că partenerul greşeşte şi că dacă celălalt se va schimba totul va fi foarte bine. Litigiile din cuplu nu sunt rele per se în măsura in care fiecare partener ia scandalul drept o oportunitate de a lucra cu sine, de a-şi revizui atitudinea, de a înţelege ceva despre sine, de a-şi clarifica motivele, de a-şi curăţa rănile şi de a le privi dintr-o altă perspectivă. Dacă conflictul este urmat de discutarea calmă a incidentelor, de analizarea sinceră a reacţiilor fiecăruia, dacă fiecare conlucrează pt rezolvarea paşnică a altercaţiei fără intenţii de a „câştiga” sau de a-l jigni pe celălalt, ambii vor ieşi privilegiaţi. Vor fi înţeles ceva despre ei, se vor fi restructurat, cuplul căpătând o nouă dimensiune benefică. Una dintre cele mai nefaste poziţionări în cazul unui scandal este faptul că ne lăsăm convinşi că avem dreptate. Credem cu uşurinţă în motivaţiile generate de egoul nostru şi tânjim cu disperare după victorie. Pare să nu conteze preţul aşa zisului triumf. Uneori nici măcar nu sesizăm că pierdem amândoi! Esenţială rămâne senzaţia interioară că ”am câştigat”. Nu se opreşte nimeni să se chestioneze: Oare ce am câştigat? Faptul că mi-am jignit profund soţul/soţia, că mă doare sufletul, dar nu vreau să recunoasc, că mi-am probat încă o dată că sunt insensibil faţă de mâhnirea aproapelui meu, că sunt mai competent in a face reproşuri decât în a oferi compasiune? În virtutea trumelor îndurate cu fostul partener replicăm actualului ceva ce el nici măcar nu a făcut. Mânia acumulată în suflet, aţâţată de dorinţa de răzbunare ne mână să credem că bărbatul de faţă deţine aceleaşi motivaţi meschine pe care le-am sesizat la celălalt. Aşa sfârşim prin a reînvia trecutul. În loc să vedem ce e in faţa noastră efectiv, noi ne chircim de frica chinurilor străbătute alaltăieri toamna. Ne bântuie amărăciunea, ne e frică de reîntoarcea spectrului ei întunecat şi pt a ne apăra de el îl azvârlim în capul oricui e prezent. Reacţiile devin disproporţionate, iar partenerul nu mai înţelege nimic. Se percepe nedreptăţit, violentat şi fiindcă nu ştie ce se petrece, răspunde cu ranchiună, în loc de compasiune. Celălalt se vede atact în miezul lui cel mai dureros şi se retrage ca un leu călcat pe bătătură. Ambasadele se retrag şi supravieţuirea cuplului e pusă în primejdie. Ce lipseşte? Sclipirea conştiinţei, care decriptează lucrurile aşa cum sunt şi nu cum vrea egoul fiecăruia să le interpreteze. Ea aduce in actualitate curajul de a fi autentic, de a îi mărturisi partnerului exact ce te doare, în loc de să-i arunci in cap o 100 de acuzaţii din care să nu mai înţeleagă nimic. Dar pt a ştii ce te doare trebuie să te mobilizezi şi să priveşti in tine pt a afla răspunsul veridic. Tot conştiinţa ne îndeamnă să avem încredere în partener şi să ne dezvăluim sincer. Chiar dacă fostul ne-a rănit să fim convinşi de bunătatea oamenilor. În loc să vedem intenţii nefaste, să ne setem mintea să observe numai frumuseţea spirituală.

Secvenţa potrivită de manageriere a fricii

Discutând cu o serie de clienţi am înţeles că multă lume nu cunoaşte modul în care e benefic să tratăm emoţiile negative. Am ales ca exemplificare spaima, însă procedeul ce va fi expus in continuare poate fi adoptat pt orice afect sumbru. După deliberări, meditaţii, introspecţii şi ani de acumulări informaţionale în domeniu, iată ce propun: Pasul 1. Conştientizarea anxietăţii. Pentru ca un lucru să poată fi vindecat e necesar să fie detectat. Multe emoţii ne străbat câmpul mental, dar faptul că noi sunt orientaţi prioritar înspre exterior ne predispune să nu le observăm. În acest punct, majoritatea oamenilor dau semnale că ar vrea să evadeze. Fiindcă nu pot fugi de ei înşişi şi deoarece nu tolerează psihic spaima, au tendinţa să o îngroape. Ideea lor e că ceea ce nu văd, nu le face rău. Greşit! Acel element reprimat va continua să producă efecte perturbatoare şi va reveni în forţă cu prima ocazie. Pasul 2. Nu fugiţi de propria frică, deşi e incomod de trăit cu ea Se naşte întrebarea: dacă nu fugim de ea, cum procedăm? Ei bine. Pt ca ea să se disipe fără urmări neplăcute e necesar să trăiţi cu ea o vreme. Contrar părerilor generale, care cred că ţine o veşnicie, după un timp panica se va sfârşi. Cât durează depinde de depozitele voastre. Dacă a fost reprimată în cantităţi mari, de a lungul a multor ani de zile poate ţine şi câteva zile. Nu trebuie să vă speriaţi prea tare fiindcă de obicei, ea durează câteva ore. Intensitatea ei e variabilă astfel încât vă va îngădui şi clipe de respiro. Nu vă alarmaţi, veţi rezista! În cazul fobiilor, e inutil să vă îndepărtaţi de obiectul, animalul sau contextul care vă înspăimântă întrucât numai prin confruntarea in vivo să veţi desensibiliza. Pasul 3. Stopaţi imediat şirul gândurilor Unul dintre cei mai cruciale aspecte în procesul de gestionare a spaimelor rezidă în deturnarea atenţiei de la tirada interioară a egoului. Odată cu iniţializarea temerii, egoul vine cu o sumedenie de argumente „logice” pt care e „nomal” să resimţi panică. El rulează la nesfărşit fragmente trunchiate de dialoguri purtate cu alţii, replici care incită la sporirea fricii, scoate din săcuţel poveşti de groază întâmplate vecinilor, aduce in actualitate filme sau iluzii care ne-au speriat când eram copii, etc. Pare că arsenalul eului la acest capitol nu are limite. Când prinde ocazia să ne înfricoşeze, egoul e un maestru neîntrecut. Problema este că cu cât încercăm să ne apărăm mai mult cu atât dăm apă la moară spaimei. Digurile mentale nu fac decât să sporească angoasa. Nu daţi atenţie cugetelor care pledează pt întreţinerea fricii! Retezaţi din rădăcini orice „raţiune” pt care ar trebui să vă fie teamă. Toate fricile, fără excepţii se pot reduce la tema patologică de moarte. Credinţa noastră în realitatea răposării, identificarea deplină cu trupul, refuzul de a admite existenţa spiritului şi a lui Dumnezeu ne autocondamă la coabitarea in preajma fricii şi sub teroarea ei. Pasul 4. Concentraţi-vă asupra trăirii în sine, asupra afectului de frică E vital să nu respingeţi emoţia de frică din sistemul vostru psihic. Mulţi nu-şi dau realmente voie să resimtă panică. Eu fost orientaţi de mici copii să creadă nu ei nu percep teamă, în special băieţilor li se induc asemenea argumentaţii dubioase. Teama face parte din condiţia umană şi poate fi transcensă complet numai prin elevarea nivelului de conştiinţă. Nu va mai fi trăită ulterior iluminării fiindcă atunci dispare aparenta separare dintre oameni. Când eşti una cu tot ce există în jur, nu mai vezi „duşmani”, deci nu mai ai motive să te temi. Daţi-vă voie să vieţuiţi în proximitatea spaimei! Nu o respingeţi, nu o denigraţi, doar lăsăţi-o să respire in interior. Pasul 5. Nu vă identificaţi cu ea Nu o denumiţi cu titulatura de „a mea”. Cea mai potrivită atitudine vis de vis de emoţiile negative ar fi: Se întâmplă ceva în mintea mea. Hai să văd ce e! Nu-mi aparţine, nu e mea. Alipirea mentală de teamă (adică referirea la ea cu apelativul de a mea sau mă invadează frica, îmi e frică sau orice corelative) îi sporeşte puterea şi durata de manifestare. Pasul 6. Lărgiţi-ţi spaţiul de manifestare Străduiţi-vă să introduceţi un spaţiu între voi şi panică. Orice aţi face, oricât de rău credeţi că vă simţiţi şi oricât de înfricoşaţi aţi fi nu o respingeţi, nu o blamaţi, nu o îndesaţi în interior. Prin amplificarea spaţiului pe care i-l acordaţi, ea se va consuma mai rapid. Pasul 7. E crucial să o priviţi. Cu cât suportaţi mai mult să o contemplaţi cu atât vă veţi fortifica rezistenţa. Vestea bună este că atunci când vă augmentaţi toleranţa psihică, ulterior ea va fi gestionată mai facil. Nu e necesar să staţi ore in şir şi să priviţi groaza cum se agită în interior. E suficient să fiţi dispuşi să nu o reprimaţi. În rest, desfăşuraţi-vă activităţile uzuale şi periodic aruncaţi câte o privire fricii interioare. Pasul 8. Solicitaţi ajutor Pentru creştinii practicanţi, relaţia cu divinitatea constituie o resursă. Din proprie experienţă am sesizat că rugăciunea Tatăl nostru sau cea isihastă repetate in plină criză conduc la diminuarea sau chiar la suprimarea fricii. În cazul în care nu credeţi în Dumnezeu puteţi povesti despre sentimentul vostru unui prieten onest, apropiat, despre care sunteţi singur că vă doreşte binele. Suportul lui nu e de lepădat. Evident că şi credincioşii pot apela la un astfel de ajutor. Felicitări! Aţi supravieţuit unei încercări delicate, dar acum sunteţi călit. La următorul atac al temerii, lucrurile se vor desfăşura mai bine, fiindcă acum aveţi ceva experienţă. În cazul rundelor furibunde, de tipul atacurilor de panică cel mai eficient este să ne concentrăm asupra senzaţiilor corporale. Transpiraţia palmelor, tahicardia, senzaţia de sufocare şi restul cortegiului sunt numai reprezentări de faţadă. Nu veţi păţi nimic rău. Iarăşi vă spun să nu daţi crezare gândurilor ce îşi îndreaptă tunul asupra „consecinţelor catastrofale” preconizate de ego să urmeze. Totul nu e decât o furtună într-un pahar cu apă. Nimic din ceea ce ne spunem singuri nu e adevărat. Dar şuvoiul de cuvinte, întovărăşite de simptomatologia temerii ne mobilizează credinţa exact in direcţia nepotrivită. Puterea noastră e credinţa. Ea oferă consistenţa de realitate tututror himerelor pe care ni le susurăm singuri in ureche. Acesta e motivul pt care unele „rele” au putere asupra unor oameni, dar nu şi asupra altora. Primii cred că acele idei îi pot răni, iar ceilaţi refuză să fie convinşi. Suntem impresionaţi şi ne lăsăm amăgiţi să ne investim puterea în himere. Frica e o iluzie, o scamatorie menită să ne condimenteze existenţa terestră. Nimic din jur nu ne poate leza fiinţa veridică.

Relaţia specială

Cele mai măreţe atracţii ale oamenilor sunt întruchipate de relaţiile speciale. Nu există individ care să nu privească cu ochi buni spre acele interacţiuni în care el pare să fie privilegiat, să fie tratat aparte, în care un alter-ego să-i destăinuie numai lui ceva ce nu am mai spus altcuiva. Însă puţini cetăţeni ştiu că fascinaţia noastră pt relaţia specială este numai o capcană a egoului, cel mai recompensator cadou pe care-l putem închina eului. Contrar părerii generale, omul încheagă două sorturi de relaţii speciale: - de ură, mai puţin recunoscute şi acceptate drept ceea ce sunt - de iubire Relaţia specială de duşmănie pare să se stârnească din nimicuri, din impresii voalate, din ameninţări traduse numai în mintea opozantului, dar în mod cert ea posedă rădăcini abisale. Atunci când ne displace cineva de la primele întâlniri devine clar că relaţia respectivă are inserţii în alte încarnări. Uneori se întinde pe vieţi întregi. Fiinţe aparent străine una de alta se hăituiesc de la prima vedere. Senzaţia de vrăjmăşie urcă urgent la suprafaţa conştientă şi odată instalată într-o încarnare, cu greu mai poate fi combătută. Ceva insistent din interior ne semnalează pericol iminent, fără însă să motiveze gestul. Rămâne la altitudinea imaginaţiei, a fricii persistente sau a poveştilor vehiculate în miturile familiale să umple golurile informaţionale. Numai travaliul conştient, aplecarea prelungită asupra relaţiei de ură, întovărăşită de determinare, de decizia de a ierta şi de a te desprinde din cercul vicios poate rupe propagarea ei spre viitor. Orice amănunt e încorporat în memorie şi utilizat cu dibăcie pt justificarea atacului viitor. Cu duşmănia la îndemâna egoului e suficientă o intonaţie mai apăsată, o întrebare legată de sănătate sau orice altceva ce suscită suspiciunea eului, pt ca panica să completeze tabloul şi să stârnească furie şi apoi mai multă ură. Cu îndemânare sunt selectate şi depozitate in memorie numai acele fragmente contextuale care corespund scopului, adică care întreţin ura. Orice mică reacţie declaşează furia reziduală, subiacentă, iar devierea replicii opozantului de la aşteptări stârneşte noi planuri de răzbunare. Aceste manevre subtile au rolul de a arunca responsabilitatea întreţinerii duşmăniei în ograda celuilalt. Justificările se găsesc la tot pasul ori sunt inventate cu mare artă. Fantasma cea mai periculoasă in acest joc dement este credinţa generalizată că opinia cuiva poate părăsi mintea acestuia. Adică omul se iluzionează că atacând un seamăn, el rămâne neatins, nevătămat. Dar cum ideile nu-şi pot abandona sursa, adică mintea celui ce le gândeşte, toate aceste răzbunări, planuri de subminare a puterii celuilalt staţionează în mentalul posesorului, aşteptându-şi rândul la materializare. Aceasta este legea de funcţionare a karmei. Orice gândeşti se întoarce împotriva ta. Obstacolul primordial în observarea reverberaţiilor karmice constă în faptul că seminţele plantate nu lovesc imediat iniţiatorul, ci numai când se coc, când întâlnesc cele mai propice conjuncturi. Din acest motiv banal, răzbunătorul devine convins că el este exonerat de consecinţele gândurilor nutrite. Numai odată cu elevarea nivelului de conştiinţă, atunci când consecinţele actelor urmează foarte îndeaproape fapta ce se abate de la legea spirituală, individul sesizează că orice execută şi orice cugetă se răsfrânge asupra sa. La niveluri şi mai înalte se poate distinge o altă torsiune a karmei. Aceasta este transcensă aproape complet, fiindcă acum individul posedă intenţii curate, doreşte mereu să urmeze spiritul legii, iar ocazionale sale abateri sunt observate de el prin meditaţie, prin aplecare dedicată asupra studiului interiorului său, prin remarci întâmplătoare ale altora sau chiar prin corecturi astrale directe Când intenţia se aliniază adevărului şi iubirii nu mai este necesară corecţia materializată. Cursul de miracole, editat de Foundation for inner peace stipulează: „Să nu te temi să priveşti relaţia specială de ură, căci – privind-o – găseşti libertatea. Dacă nu ar fi ea, ar fi neputinţă să nu cunoşti înţelesul iubirii. Căci relaţia specială de iubire, în care înţelesul iubirii e ascuns, se întreprinde exclusiv pt a compensa ura şi nu pt a o lepăda. Nu poţi limita ura. Relaţia specială de iubire nu o va compensa, ci doar o va împinge dedesubt şi o va ascunde privirii. E esenţial să o aduci la vedere şi să nu faci nicio o încercare de a o ascunde. Căci încercarea de a echilibra ura cu iubirea face iubirea de neînţeles în ochii tăi.” Din acest pasaj mirific înţelegem cât de întrepătrunse sunt cele două tipuri de relaţii speciale. Relaţia specială de dragoste este cântată de poeţi, vânată de cavalerii moderni. Toate femeile visează la poveşti romanţate de dragoste şi se aprind, pierzându-se pe sine în propria imaginaţie siropoasă. Relaţia de cuplu are lipici la orice vârstă, e ca o scânteie ce atrage şi frige musculiţele. De ce e atât de jinduită în pofida faptului că nimic nu pare să rănească mai adânc decât ea? Pentru că este plăcută în ochii egoului. Doi oameni care devin iubiţi încearcă să se unească. Aparent scopul relaţiei este unificarea, transcenderea graniţelor separatoare. În stadiul îndrăgostirii chiar are loc o atare minune. Însă cu trecerea timpului, frontiere se refac şi cei doi se privesc ca nişte străini, ca şi cum abia atunci se întrezăresc pt întâia dată. Într-o diadă se ciocnesc două egouri, adică două fiare sălbatice, însetate de sânge, ameţite de visuri de răzbunare. Într-un cuplu uzual, partenerii se străduiesc să lipească trupuri, în loc să muncească să armonizeze minţile. Corpurile nu-şi pot depăşi graniţele, oricât de mult s-ar apropia unele de altele. Însă minţile sunt unificate de la Creatorul lor. E necesară numai o doză de curaj să-l laşi pe celălalt să se apropie şi să te observe aşa cum eşti in realitate, fără măşti, fără ascunzişuri, falsităti ori artificialităţi. Dar în acelaşi timp ai nevoie să te observi şi tu, ca să vezi cine eşti cu adevărat. Onestitatea tăioasă e o armă de primă categorie. Durerea emoţională ce izvorăşte din relaţia de cuplu derivă din fantomele ce bântuie trecutul celor doi companioni. Într-o uniune consfinţită se regăsesc de fapt o sumedenie de alte personaje, vii sau morţi, ce umplu minţile celor doi. Fiecare partener aduce in relaţie părinţii, fraţii, bunicii, prietenii care i-au marcat în sens pozitiv sau suferind, educatorii şi alte sumedenii de lighioane. Toată acestă adunătură ce a marcat mentalul participanţilor la diadă se războiesc unii cu alţii, de a valma, fără discernământ sau motive reale. Frecvent într-o ceartă in cuplu zbiară bunica paternă a unuia, la fratele mai mare al celuilat. De ce ? Fiindcă bunica obişnuia să o hăituiască pe femeie, criticând-o că nu e destul de harnică, în vreme ce fratele mai mare al bărbatului se distra bătându-l. Atunci când soţul face în glumă o remarcă sugerând că nevasta nu e prea gospodină, în mentalul doamnei nu mai există loc pt amuzament fiindcă iese la înaintare rana generată de criticile şi acuzele frecvete ale bunicii ei, pe aceeaşi temă. Acum femeia nu mai îşi aude soţul din prezent, ci aude numai glasul bunicii, care o mustra neîncetat în trecut. Prezentul este contaminat de arsura din suflet, care nu a fost niciodată privită, iertată, vindecată. În sufletul bărbatului se petrece acelaşi raţionament, însă cu personaje diferite, fantome înviate din istoria de viaţă a fiecăruia. E suficientă o minusculă asemănare între scenele din trecut cu tabloul marital prezent, un gest non-verbal sau o replică cu o tonalitate ce stârneşte amintirile fiecăruia pt ca personajele descrise să iasă din bârlogurile mnezice in care hibernau şi să ridice flamurile războiului conjugal. Unul dintre cele mai sinistre şi abjecte ţeluri ale egoului atunci când se angajează într-o relaţie specială este de a crea valuri de vinovăţie în sufletul partenerului. Culpabilitatea joacă un rol imens în economia gândirii egoului. Prin învârtirea acestei baghete magice, eul obţine satisfacţie, control, îşi întăreşte dominaţia, ţine aproape partenerul în lesă, nu-i îngăduie libertate de mişcare sau de gândire. Aţi observat că aproape in orice altercaţie in cuplu, cel puţin unul dintre certăreţi se chinuie să-l facă pe celălalt să se simtă vinovat? Nu are importanţă motivul invocat, suferinţa îndurată, distrugerile sufleteşti provocate, ci numai câştigul egoului in materie de vinovăţie. Cel care e copleşit de culpabilitate pare să piardă lupta şi se târâscă pe burtă, să facă tumbe, să stea in coadă pt a obţine iertarea celuilalt. Cum să fie posibil ca doi oameni, care se poartă extrem de frumos la început, care se străduiesc să-şi etaleze cele mai deosebite calităţi, care nu mai ştiu ce acţiuni să desfăşoare ca să facă plăcere partenerului, după o vreme de coabitare să-şi arunce cele mai odioase cuvinte, unele parcă atent selectate ca să rănească cât mai adânc posibil? In anumite cupluri, informaţiile culese pe parcursul lunilor de miere sunt acum înadins întrebuinţate ca nişte cuţite ascuţite, care se împlântă în sufletul „iubitului”. Cum să mai dorească cineva împărtăşirea gândurilor, dacă ceea ce afirmă va fi cândva folosit cu abilitate chiar împotriva lui? Iubirea este natura noastră veridică. Iar creaturile monstruoase ce răsar in decursul scandalurilor conjugale sunt măşti hidoase pe care egoul le-a azvârlit peste chipul pur al dragostei. Sarcina fiecăruia dintre noi nu este să caute iubirea in afara lui, căci ea rezidă nepătată în miezul cel mai inocent al fieacărui dintre noi. Jobul nostru este să ne observăm vălurile negre pe care le-am depus in straturi peste iubire şi să o ajutăm să fie liberă. A dezgoli chipul iubirii este cel mai înălţător dar pe care îl facem umanităţii. Fiecare iluzie de care ne slujim, pe care mizăm cică în apărare noastră execută un dans tribal împotriva noastră. Fanteziile şi măştile noastre sunt cele care ne separă de faţa noastră autentică, de adevăr şi de vindecare.

Când vrei ceva de la cineva, te temi de el

Majoritatea dintre noi ne-am confruntat cu frica resimţită în proximitatea unui cunoscut. Cel mai frecvent, itemul apare în relaţiile dintre părinţi şi odrasle, dar îşi iţeşte capul şi între amici ori alte categorii de interacţiuni umane. Puţini dintre cetăţeni au observat că spaima faţă de un concetăţean iese în evidenţă în special atunci când ne dorim un serviciu de la apropiatul cu pricina şi nu îndrăznim să-l formulăm direct. Expectanţele voalate, adeseori neconştientizate concret de către posesor, aşteptările de cursă lungă sau cererile cu valoare personală, sufletească foarte mare tind să rămână în suspesie, vreme îndelungată. Între timp relaţia devine tensionată, urmând suişuri psihice şi văi abisale, luând local aspect de vijelie emoţională. Furia, ce spumegă în subsidiar din pricina amânării îndeplinirii dorinţei mult visate loveşte partenerul precum nişte talazuri un ţărm abrupt. Anxietatea de a revendica obiectul jinduit ori comisionul necesar, groaza de a fi refuzat, închipuirea orgoliului lezat, implicaţiile drastice ce pot surveni în urma ruperii relaţiei cruciale participă in cote egale la deteriorarea interacţiunii. În manieră silenţioasă, erodând din interior psihismul pretendentului, panica laolaltă cu indecizia, conexă formulării dorinţei sau abţinerii, stresează individul. Îl predispune la deturnarea relaţia pe făgaşe prăpăstioase. Atunci când vieţuieşti alături de cineva, iar gândul îţi fuge mereu şi mereu la o pretenţie, celălalt simte distanţa, inadecvarea. Deşi oamenii au impresia că un altul nu detectează depărtarea mentală, minţile umane percep totul cu o acurateţe fidelă. Numai cine nu vrea să vadă, nu observă. Acele fiinţe care susţin că au fost luate prin surprindere de plecarea din relaţie a unui apropiat, pur şi simplu şi-au îngropat ochii, urechile în nisip şi s-au amăgit singure. Frământările non-verbale, semnele mute de întrebare, iscodirile dau senzaţia de neautenticitate. Fiindcă partenerul nu ştie exact încotro bate vântul mental al celuilalt, va fi învăluit de o senzaţie de stranietate. Neintuind către ce să-şi orienteze bănuielile, el va investiga o sută de piste, unele mai absurde decât altele, unele mai sinistre decât precedentele, rămânând tulburat. Astfel se strecoară falsitatea într-o relaţie şi ea începe să atârne de un fir de păr. Ambii devin nemulţumiţi şi îşi varsă durerea prin acuze stupide, prin replici dure, prin hărţuiri şi supravegheri ale acţiunilor celuilalt. În loc să caute arsura interioară, să o scuipe afară, să o afişeze pe platoul relaţiei pt a fi disecată împreună, companionii o lasă învăluită şi se străduiesc să se descarce prin manevre stângace, ce pun in pericol sănătatea mentală şi echilibrul sufletesc. Împunsăturile reciproce departe de a redresa situaţia, nu face decât să pună gaz pe foc. Când râvnirea se îndreaptă spre lucruri de genul puterii celuilalt ori bogăţiei lui materiale atunci e posibil ca individul vizat să fie deja opărit şi neîncrezător faţă de toată lumea. Ce nu sesizează pretendetul este că asocierea cu o putere străină, o menţine în exteriorul său. Impulsul declaşator al dorinţei constă în credinţa omului nostru că el nu este puternic şi nici nu va deţine capacitatea de a ajunge vreodată puternic. Evident, oamenii confundă puterea fizică sau potenţa financiară cu veritabila putere: cea interioară. Bonusul inestimabil la acest capitol este că puterea psihică nu poate fi smulsă de către nimeni, pierdută ori furată. Îţi aparţine pe vecie! Ea corespunde ridicării coeficientul de conştiinţă şi e accesibilă oricui e dispus să lucreze cu sine pentru a îndepărta vălurile negre ce o obturează. E ca şi cum cineva se vaită decenii în şir că e sărac, dar şade pe o comoară plină de nestemate şi nu le vede. Faptul îndoielnic de a mă asocia cu un om puternic în lumea materială îmi va spori numai trufia, dar nu şi puterea, întrucât acesta e perisabilă şi depinde integral de bunovoinţa proprietarului. Dacă el într-o zi se satură de mine, mă azvârle. Dacă într-o altă zi i se năzare că nu am „făcut frumos” se pot ivi represalii. Oare unde mai rămâne demnitatea? Dar libertatea? Cum să fii fericit depinzând de un altul? Confuzia dramatică dintre bani şi fericire, dintre procurarea unor lucruri frumoase şi satisfacţia interioară determină mulţi oameni să caute parteneri avuţi. Îşi distorsionează personalităţile, se fac utili, indispensabili, se arată servili şi îndatoritori, se mulează pe vrerile persoanei vizate, numai să-şi vadă visul cu ochii. Mascarada poate ţine chiar ani în şir, până se naşte pionul principal, elementul de înrobire a partenerului. Copilul este adesea întrebuinţat de femeile-vânători drept armă de subjugare. Abia acum se declanşează lupt pt putere în cuplu. Doamna smerită, companioana veselă şi mereu la dispoziţia lui s-a evaporat în zare. Masca s-a crăpat puţin şi de dedesupt s-a urcat la comandă războinicul, acel element de personalitate în stare să facă orice numai să-şi îndeplinească nesăţioasa dorinţă de avere şi de statut privilegiat. Dar ani mai târziu se miră că este atât de nefericită şi pare să nu înţeleg motivul. Dar ezită să privească înăuntrul ei, să observe cât de mult a crucificat din ea însăşi numai de dragul unei vile impunătoare sau a traiului la oraş. Problema primordială a doritorilor este că egoul e nesăţios. Ei se lasă îndemnaţi de cerşetorul din ei, fără măcar să realizeze sacrificiul. Paradoxul diabolic al dorinţelor este că egoul nu se mulţumeşte niciodată cu ceea ce are. Odată procurat un lucru, odată adeverit un vis îndelung fugărit, eul devine morocănos, nemulţumit, cărpănos. I se pare că ceea ce a căpătat e tot prea puţin, că ar putea să obţină mai mult şi altfel începe să privească cu jind spre vaca vecinului, indiferent ce formă materială ia „vaca”. Satisfacţia unei doleanţe durează o vreme determinată, mai îndelungată sau mai restrânsă în funcţie de varias raţiuni. Însă inevitabil, la un moment dat, mintea flămândă se va întoarce la starea de tânjire. Ea e domeniul predilect al egoului şi nu obţinerea propriu-zisă a obiectului jinduit. Ceea ce nu observă multă lume este că succesiv materializării unei dorinţe, în suflet se naşte o haită de alte sute de aspiraţii, care cerşesc cu disperare dreptul la manifestare în câmpul atenţiei. În loc de satisfacţia şi bucuria durabilă vizate, fantasmate iniţial, vânătorul capătă o nemulţumire crescândă. Acum mintea hămesită e şi mai greu de gestionat fiindcă ea a înregistrat succesul anterior şi crede şi mai abitir că poate procura orice. Avântul dorinţei ia aripi, dar consecutiv ei sporeşte starea de jinduire. Psihismul crede că e posibil să obţină orice şi astfel se diminuează simţitor răbdarea de a aştepta coacerea dorinţei. Frustrarea se accentuează, iar orice lucru care altă dată părea tolerabil, acum irită. Consecutiv acaparării statutului râvnit şi a banilor vizaţi, persoana vânător îşi augmentează şi importanţa de sine. Se crede mare doamnă, iar amintirea rădăcinilor sale umile îi declanşează furia şi dorinţa de răzbunare. Ca şi cum altcineva e vinovat că-i ea s-a născut la ţară. Ca şi cum dacă s-a măritat la oraş, acest fapt e suficient să o înnobileze pe vecie. În Eliberearea de jocurile minţii se menţionează: „Furia se aprinde ori de câte ori ceva tulbură o imagine pretenţioasă despre noi înşine. Dacă nu încerci să fii important, nu poţi fi deranjat.” Acum reamintirea realităţii că ea s-a născut într-un sat nu mai este privită ca pe un adevăr, ci va fi interpretată ca un atac la persoană, ca o lovitură sub centură, care merită ripostă fierbinte Un outsider ar fi tentat să o condame pe arivistă, însă mai degrabă am compătimi-o. S-a pedepsit singură suficient de tare, prin mistificarea din mintea ei. A schimba libertatea pe bani, fericirea pe statut social sau suportul familiei pe traiul însingurat într-un oraş mare par să fie sancţiuni potrivite. Încă o dată se relevă că fiecare obţine ceea ce merită. Surprinzător rămâne faptul că, date fiind condiţiile expuse, suferinţa ei nu este localizată în ea însăşi, ci e aruncată în exterior. Sunt căutaţi ţapi ispăşitori, persoane comode ce par potrivite să fie acuzate pt propria ei nefericire. Cât de imensă să fie inconştienţa cuiva?