Teama de respingere

În istoria de viață sosește inevitabil un moment în care cineva ne respinge. Dar oare chiar celălalt o face sau e numai o interpretare personală? Atunci când ne sperie ceva tindem să-l zărim pretutindeni. Așa e și cu respingerea: atunci când ne îngrozește parcă o zărim peste tot, o decriptăm în ochii și cuvintelor tuturor oamenilor! De unde izvorăște această atotguvernantă groază de respingere? - Nu ne actualizăm sistemul de gândire. În trecut am fost respinsă fiindcă eu nu reușeam să mă integrez in grup, apoi credeam că alții nu mă plac fără să văd că eu îi respingem inițial pe toti prin comportamentul meu deviant. În timp mi-am schimbat comportamentul, învățând să mă port mai sociabil, să nu mai încerc permanent să-mi impun punctul de vedere, dar frica de respingere a rămas la post. Deși în prezent lumea nu mă mai respingere, spaima mea continuă să-mi dea târcoale fiindcă nu observ acest lucru. Trîiesc in mentalitatea trecutului. - Așteptări exagerate. Am pretenția să fiu primit cu alai, cu ovații, ca toată lumea să-mi zâmbească, să mă întrebe de sănătate, să se intereseze de mine. Dacă toate aceste condiții exagerate nu sunt satisfăcute, mintea mea, programul meu mental îmi va sugera că sunt respins. - Raportez totul la mine, cred că un altul e supărat din cauză că i-am făcut eu ceva, fără să-mi amintesc că partenerii de interacțiune sosesc in comunitate încărcați cu problemele de peste zi. Dar eu mă supraapraciez, mă consider atât de important încât oricine trebuie să fie supărat datorită mie. Ca și cum toți ceilalți viețuiesc numai raportându-se la persoana mea prețioasă. - Ignor viața privată a celorlalți, faptul că ei au preocupări/ probleme personale, că aduc cu ei in relație, in grup toate acele incărcături din istoria lor de viață, din traiul parcurs până la momentul revederii - Să-mi pun in vedere că poate nu suscit interesul tuturor. De ce aș vrea eu să plac tuturor cunoscuților și străinilor? Cum să-mi închipui că există cineva care e admirat și râvnit de toți? Cât de enorm să fie orgoliul meu? Observ astfel că îmi impun standarde exagerate, care nu vor fi atinse sub nicio formă și care nu fac decât să mă târască în depresie, intr-o frică și mai pronunțată de respingere. - Să accept că unii sunt foarte diferiți de mine, de tot ce am întâlnit eu până acum, că ei actualmente manifestă o latură de personalitate care la mine e foarte latentă, atât de îngropată în inconștient încât nu o recunosc ca aparținându-mi. Prin urmare, zăresc un străin și mă sperii. Dar nimic nu îmi amenință ființa reală, teama e o ficțiune a minții. - Trecând orice percepție prin filtrul respingerii voi decripta orice interacțiune cu ceilalți ca fiind respingere. În această oridine de idei, nu voi sesiza bunele intenții uneori subtile ale altora, ci voi vedea tot respingere fiindcă așa e setată mintea mea să vadă. - analizând cu o clientă frica ei de respingere a cererii pe care urma să o depună către doamnele de la secretariat. Anticipat, ea spunea că ele îi vor spune că au treabă și că ea trebuie să vină mai târziu. Așezând in paralel modul clientei de funcționare decriptăm împreună că și ea își respinge colegii când are treabă, dar nu reține acest amănunt. Adică când clienta lucrează la calculator și vine cineva să o întrebe ceva, ea îl repede motivând că are treabă multă, dar când clienta se duce la secretariat să ceară o hârtie, secretarele nu au voie să-i răspundă identic. Reacția lor e catalogată drept respingere, sunt rele, nu fac nimic și nici pe ea nu vor să o servească. Judecăm cu măsuri diferite: când suntem noi deranjați, ceilalți sunt intruzivi și nu ne nespectă, dar când cerem noi, alții trebuie să sară, să lase totul baltă și să ne îndeplinească urgent cererile, altminteri sunt etichetați drept rău voitori. Adică in orice situație noi suntem centrul Universului, iar ceilați sunt doar aserviți nouă, au datoria să ne împlinească pretențiile. și dacă ei nu se conformează, dacă refuză să ne adeveresacă superioritatea, noi calificăm acest gest ca respingere. - identificarea mea mentală cu interesele, informațiile pe care le prețuiesc mă formatează să cred că dacă cineva nu-mi împărtășește pasiunele, el mă respinge pe mine, ca persoană. Dar eu nu mă reduc la aserțiunile minții mele. Doar alipirea mentală de ele mă fac să mă percep atacată. Omul cu pricina doar se exprimă pe el, își expune asumpțiile depozitate in mintea lui, interesele sale. De ce mă ofuschează chestiunea aceasta pe mine? Fiindcă nu văd că eu nu sunt credințele mele, că nu mă detașez de ele, adică sunt identificată cu ele. Acum observăm că nesepararea de informațiile noastre mentale ne rănește. Nu ceea ce spune individul rănește, ci alipirea mea opacă de credințele mele. Dacă eu aș accepta senină că fiecare are dreptul să creadă ce vrea, dacă aș subscrie cu toată ființa la acest deziderat nu aș putea să mă simt jignită de o părere contrară mie. - Universul găsește metode să ne întoarcă ceea ce practicăm și noi. Asta se cheamă karmă. Tot ce facem revine la noi, mai devreme sau mai târziu. Nu e o pedeapsă divină, ci o lecție care ne ajută să sesizăm efectele propriilor noastre atitudini, comportamente, concepte. Dacă eu acționez într-o manieră greșită, care lezează alte entități vii și nu-mi dau seama de asta, voi continua să procedez identic până când voi observa pe propria mea piele cât de rău se simte cel lezat. Poate atunci voi înceta să mai acționez în acea manieră inconștientă. Cât timp voi respinge pe alții, se vor găsi fel de fel de oameni care să mă îndepărteze și pe mine. Extrapolând pricepem că trebuie să ne străduim să acceptăm totul întrucât întreaga realitate e Creația lui Dumnezeu. Cine sunt eu să resping ceva ? Ce aroganță mă urnește să nu-mi placă ceva? - în funcție de modul de comportamtent al interlocutorilor, de reacțiile lor, de istoria de viață comună, se creează un tipar de interacțiune, in care noi ne permitem sau nu să agasăm o persoană, să-i răspundem distrat, să o întrerupem. și mai credem și că avem dreptate în a proceda in această manieră, aplicând acest gen de violență subtilă. De ce consider eu că îmi pot permite să întrerup conversația unui coleg de birou atunci când vreau ceva de la el, dar resimt frică să aplic aceeași strategie cu președintele companiei? Răspunsul e la mintea cocoșului: consecințele. Dar oare observ asta la mine? Încerc să o combat? Văd că ierarhizez cetățenii în funcție de câți bani au, de poziția lor socială, de implicațiile puterii lor iluzorii asupra mea? Și de ce am scris puterii iluzorii? Pt că așa zisa putere a unora asupra altora e o ficțiune a egoului. Toți suntem egali, ca fii ai lui Dumnezeu, ca spirite libere. Numai conceptele tezaurizate in mintea noastră ne înlănțuie și ne determină să ne speriem de oamenii cu pozițiii sociale considerate înalte. Ei au capacitatea de a lua decizii care să ne afecteze trupul (de pildă pot plăti pe cineva să curme actuala existență a corpului fizic în care ființăm în prezent, dar nu pot face rău spiritului nemuritor). Faptul că noi credem cu tărie că suntem numai acest trup fragil ne panichează. Dacă am vedea realitatea, dacă am fi convinși că viața nu se reducționează la actuala încarnare, nimic nu ne-ar putea înspăimânta vreodată. Ce se întâmplă dacă președintele companiei ne dă afară de la job? Un scenariu posibil ar fi că ajungem șomeri și murim de foame. Ok. Admițănd validitatea reîncarnării ne vom lua alt organism și ne reîntoarcem in lume, continuând să viețuim pe Terra. Unde e problema? - În primul rînd nu credeem cu toată ființa în această variantă: De ce? Pt că toți oamenii din jurul nostru sunt convinși de contrariu. Și cum toate informațiile sunt culese din jurul nostru, evident că ne îmbibăm cu ce cred ceilalți! Astfel ajungem să ținem cu dinții de ceea ce cunoaștem, de varianta palpabilă, probată a existenței de acum. Adică vorba românului: ce-i în mână nu-i minciună. - Identificarea cu corpul fizic, adică credința că suntem doar trupul de carne (un ceva foarte vulnerabil la boli, la atacuri, la răniri, etc) ne predispune la frică, la o apărare permanentă, la închistare in sine. - Atașamentele solide față de posesiunile materiale, față de trupul curent, față de diplomele, realizările deținute ne înlănțuie să ne agățăm cu stoicism de viața prezentă. În plus se activează instinctele de supraviețuire, care determină mintea să facă aproape orice pt supraviețuirea trupului. Observându-ne pe noi cum ne manifestăm in orice interacțiune cu diverși indivizi vom descoperi patternul propriu de funcționare. Modificându-l pe acesta, aducându-l la o formă mai adaptativă, mai flexibilă, mai iubitoare se va disipa concomitent și panica de a fi respinși.