Cum ne influenţează o suferinţă trecută?

O mintea pregătită primeşte răspunsul într-o formă aparent stranie. Fondul de interogaţie ce bântuie psihsimul ne predispune să citim un răspuns în cele mai neaşteptate locuri. Aşa de exemplu, căutam de câteva zile soluţia la o problemă. Sporadic îmi sondam intelectul, iscodind să descopăr cum ne influenţează amărăciunea, ce dâre sapă în creierul cuiva, de ce o tortură emoţională petrecută acum 37 de ani încă ne bântuie, încă stârneşte vrafuri de furie? În momentul pe care urmează să-l descriu mă deconectasem şi ascuţeam un creion. Din neatenţie am împins procesul un pic prea departe şi mina s-a rupt, însă a rămas înfiptă în creion. Când am încercat să trasez cu el am constatat că nu pot sublinia decât dacă ţin creionul într-o unică poziţie. Oricum aş fi încercat să sucesc creionul, mina se dădea peste cap. Am privit întâmplarea contemplativ şi brusc a irupt soluţia mult căutată. Exact în acelaşi mod funcţionează şi psihismul omului. Când posedă o leziune psihologică, el nu poate răspunde anumitor solicitări din exterior decât printr-un unică manieră, exact ca şi creionul din istorisirea noastră. Orice alt mod de a răspunde stimuluilui exterior îi produce individului senzaţia extrem de neplăcută a unei rupturi interioare. Acea impresie e cauzată de rezistenţa la schimbare. Individul are impresia că dacă face altfel, dacă ar încerca să răspundă solicitării într-un alt fel va fi afectat foarte rău, iremediabil. De fapt, cetăţeanul nici măcar nu gândeşte că ar putea proceda astfel. Răspunsul deformat de suferinţă îi este familiar, reprezintă singurul fel în care el a învăţat să gestioneze acea detresă (tulburare emoţională). În acel punct, conştiinţa e atât de sudată de mentalitatea egoului încât orice altceva pare o cădere în abis. Deşi răspunsul său îi provoacă suferinţă şi împroaşcă jale printre cei din jur, omul simte că nu poate proceda altminteri. Numai curajul şi efortul de a se supune unei dezvoltări a conştiinţei îi va oferi imboldul de a divolza nodul dureros din suflet şi de a se elibera. Abia acum individul va deveni capabil de a învăţa un răspuns mai adaptativ, care să-l gratifice cu mulţumire interioară şi care să nu mai atace cunoscuţii. Stimulul exterior îi activează rana trecută astfel încât persoana confundă durerea sa cu ceea ce petrece in exterior. Adică impulsul din afară vine şi reactivează leziunea deja existentă în suflet, dar rezistenţa sa la schimbare îl face mai degrabă să caute vinovaţi în exterior. În loc să privească spre locul din sine unde rezidă leziunea emoţională, omul se înfurie pe condiţiile de mediu şi se porneşte cu înverşunare să le altereze pe acestea. El crede că transformând condiţiile exterioare va dispărea şi durerea sa. Dar ea cere atenţie şi vindecare. Cum se poate trata o rană din suflet modificând ceva in exterior? Numai naivitatea omului îl predispune să creadă aşa ceva. Un alt exemplu de suport ar fi propensiunea din căsnicie, care împinge un individ să caute să-şi dreseze companionul considerând că comportamentul lui e culpabil de nefericirea pe care o resimte el. De câte ori n-am auzit expresii de genul: Dacă soţul meu n-ar mai pleca in delegaţie aş fi foarte fericită sau sunt amărât că nevastă-mea mă cicăleşte mereu la cap. Dar nimeni nu se opreşte să se întrebe: Ce-l împinge pe individul respectiv să procedeze aşa? În loc să mă irit, să mă complac in vicimizare şi amărăciune, n-ar fi mai logic să văd situaţia ca pe un strigăt disperat după iubire? Şi ce din mine mă împiedică să răspund cu iubire la orice solicitare a partenerului? Dar majoritatea oamenilor nu văd în manifestările apropiaţilor decât intenţii duşmănoase, răutăţi, dorinţe ale acestora de a-i enerva. Chiar şi părinţii se adresează adesea progeniturilor, certându-i: „Nu mai face aia că mă enervezi!” Adică ei îşi închipuie că emoţia din inima lor e cauzată de copil, de acţiunea odraslei şi nu generată de ei înşişi datorită rănilor trecutului. Neîncrederea şi rănile trecutului îi împiedică să citească adevărul. Omiţând să privească în ei, să-şi decripteze propriile leziuni sufleteşti, propria incapacitate de iubire, ei continuă să se plângă, să cerşească iubire în maniere nepotrivite, să-şi lingă resentimentele şi să se eticheteze victime. Procedând in această manieră, individul îşi pregăteşte terenul pt reiterarea aceluiaşi gen de situaţii traumatizante. De ce? Pt că nerezolvarea problemei dureroase din suflet determină îngroparea ei. Dar ea nu dispare, ci mucegăieşte în inconştient şi va căuta alte forme de manifestare. Mai devreme sau mai târziu, universul îi va cere iarăşi să se debaraseze de suferinţă. Îi va aranja altă situaţie conflictuală, care va indica spre acelaşi loc ars din suflet. Depinde de fiecare dintre noi câte incidente neplăcute ne dorim. Fiindcă întâplările care arată spre zonele traumatice din noi vor curge până când ne vom învrednici să le privim. Numai prin reformarea interiorului nostru se vor metamorfoza in bine şi condiţiile in care trăim. Deşi materialismul societăţii noastre tinde să ne implementeze credinţa că lumea in care sălăşluim funcţionează după reguli aleatorii, că evenimentele sunt haotice, cercetarea fenomenelor cu o minte deschisă va releva că există o inteligenţă omnipotentă care orchestrează tot ce se întâmplă fiecăruia. Acesta este karma sau justiţia divină automată. Orice comitem se întoarce împotriva nosatră. Nu există nedreptăţi şi nici victime. Viziunea preferată a egoului tinde să ne lămurească că o frustrare e o nedreptate, că avem lipsuri şi defecte, că sunt neputincioşi şi oropsiţi. Pactăm cu subiectul descris din propria noastră alegere. Ne procopsim în copilăria timpurie cu senzaţia că suntem dependenţi şi slabi şi parcă nu mai reuşim defel să ne eliberăm de impresia respectivă. Dar atunci când am decis că suntem mici şi neputincioşi nu am luat chiar noi acea decizie? De ce acum să nu remediem situaţia? Şi la maturitate găsim oameni mai puternici decât noi, atât sub aspect fizic, cât şi ca potenţă socială. Când devenim adulţi, autorităţile joacă jolul ingrat pe care l-au deţinut părinţii noştri. În mod subtil, găsim in exterior noi motive „plauzibile” de a crede in continuare că suntem slabi şi că nimic nu intervine in favoarea noastră. Ajungem pe nesimţite la concluzia că nu are sens să aruncăm supoziţiile nefericite din trecut, fiindcă ele sunt încă valabile. Ne percepem slabi şi neputincioşi într-o lumea asupra căreia părem să avem niciun control. Aşa ajungem să ne alipim mental de fel de fel de obiecte, bunuri, fiinţe, diplome, concepţii. Avem impresia că ele ne vor conferi singurnţa pe care o căutăm cu disperare, că mărfurile ne vor face fericiţi şi că dacă ne agăţăm cu suficientă forţă de partenerul de cuplu, el ne va crea securitatea mult visată. Ne amăgim evident. Totul in această lume e perisabil: lucrurile se distrug, oamenii pleacă sau mor, funcţiile se comută de la un individ la altul, casele se dărâmă, etc. Întrebarea fundamentală rămâne: de ce căutăm în exterior redresarea pe care ne-o dorim? Pacea interioară şi fericirea durabile nu pot fi găsite decât prin creşterea nivelului de conştiinţă fiindcă atunci descoperim că Dumnezeu ne iubeşte, că ne doreşte numai fericire şi că nu ne pedepseşte indiferent ce fapte odioase comitem. La un anumit gradient de conştiinţă pricepem că suntem spirite veşnice şi nu trupuri goale care urmează oricum să moară. Iată ce consemnează dr. David Hawkins in Letting go, Calea renunţării: „De la începutul timpului, fiecare mare învăţător ne-a îndemnat să privim in interior pt a găsi adevărul, pt că adevărul despre cine suntem ne va face liberi. Dacă în interiorul noastru am găsi ceva care ne-ar face să ne simţim vinovaţi, ceva care este urât, rău, şi negativ atunci cei mai mari învăţători ai lumii nu ne-ar fi sfătuit să căutăm acolo. Dimpotrivă ne-ar fi spus să evităm asta cu orice preţ. Vom descoperi că toate lucrurile pe care lumea le consideră „rele” sunt situate la suprafaţă;”

Învinuirea, o scuză perfectă pt justificarea eşecului

Cea mai recentă carte a dr. David Hawkins, intitulată Letting go, Calea renunţării reprezintă o bijuterie în toată regula. Redactată într-un limbaj extrem de accesibil, ea explică pe larg o sumedenie de procese cognitive ce ne ajută să ne înţelegem pe noi şi să depăşim multe impedimente emoţionale. Mai jos se vede o mostră: “Învinuirea este scuza cea mai exrtaordinară pe care a găsit-o lumea. Asta ne permite să rămânem limitaţi şi nesemnificativi, fără să ne simţim vinovaţi. Trebuie plătit însă un preţ pt aceasta şi anume pierderea libertăţii personale. Rolul victimei aduce după sine autoperceperea ca o persoană slabă, vulnerabilă şi neajutorată, ceea ce constituie totodată ingredientele de bază ale apatiei şi depresiei. Primul pas în renunţarea la învinuire constă în a ne da seama că noi alegem să învinuim. În împrejurări asemănătoare, alte persoane au iertat au uitat şi au gestionat situaţia în mod complet diferit. Un exemplu în acest sens este Viktor Frankl, un psiholog renumit, care a ales să ierte gardienii nazişti şi să vadă darul ascuns din experienţa sa de viaţă în lagărele de concentrare. Pt că şi alţii au ales să nu-i învinovăţească pe alţii, această opţiune e valabilă şi pt noi. Trebuie să fim sinceri şi să recunoastem că învinuim pt că alegem să facem acest lucru. Acesta e un adevăr indiferent cât de justificate par a fi împrejurările. Nu se pune problema cine are dreptate sau cine greşeşte, nu trebuie decât să ne asumăm responsabilitatea pt propria noastră conştiinţă. Este o situaţie cu totul diferită atunci când ne dăm seama că alegem să învinuim, în loc să considerăm că trebuie să învinuim. În această împrejurare, mintea gândeşte adesea: Ei bine, dacă cealaltă persoană sau evenimentul acela nu sunt de vină, înseamnă că sunt eu Învinuirea altora sau a noastră pur şi simplu nu e necesară. Tentaţia învinuirii îşi face apariţia în copilăria timpurie, ca fapt cotidian petrecut în sala de clasă, la locul de joacă şi acasă, printre fraţi şi surori. Învinuirea este tema centrală în nesfârşitele proceduri şi procese legale, care caracterizează societatea noastră. În realitate, învinuirea este încă un program negativ pe care i-am permis minţii să-l achiziţioneze pt că nu ne-am oprit niciodată să-l analizăm. De ce ar trebui ca ceva să se întâmple întotdeauna din vina cuiva? De ce ar trebui ca însuşi conceptul de greşit să fie introdus în ecuaţie, de la bun început? De ce e nevoie ca unul dintre noi să greşească, să fie rău sau să fie de vină? Ceea ce iniţial păruse o idee bună s-a dovedit a nu merge bine până la urmă. Asta e tot. Au avut loc nişte evenimente nefericite. Pt a trece pste învinuire trebuie să dăm atenţie satisfacţiei şi plăcerii secrete resimţite atunci când ne plângem de milă, când nutrim resentimente, când ne înfuriem şi când ne cerem scuze şi să începem să renunţăm la aceste mici autorecompense. Scopul acestei etape este să evoluăm de la victima sentimentelor noastre la a alege noi înşine să le simţim. Dacă nu facem decât să le recunoaştem existenţa şi să le observăm, începem să le demontăm şi să renunţăm la părţile lor componente, atunci exercităm alegerea in mod conştient. În acest fel facem un pas important pt ieşirea din mlaştina neajutorării.” Cartea a apărut la Editura Cartea Daath in 2014. Vă recomand să o citiţi! Pe mine m-a ajutat enorm.

Învinuirile aduse celorlalţi se datorează percepţiilor noastre greşite

Mintea umană trăieşte într-o confuzie groaznică. S-a împământenit fantasma că dacă blamăm un cunoscut, noi nu suntem afectaţi cu nimic. Adică dacă George consideră că Fănel e prost, acest simplu gând nu determină nici un efect asupra minţii lui George. Ccetăţenii vieţuiesc cu ficţiunea că ei pot arunca un conţinut mental în afara lor, iar acest fapt nu posedă repercursiuni asupra intelectului lor. În primul rând, Cursul de miracole stipulează clar că „ideile nu-şi părăsesc sursa”. Ce vrea să specifice? Că orice gândim rămâne contonat in mintea proprie. Deşi noi credem că gândurile sunt volatile, că nu contează ce gândim, ele ne influenţează mai tare decât suntem dispuşi să acceptăm. Astfel, dacă eu îl vorbesc de rău pe Florin, acel cuget oricât de urât ar fi mă va însoţi de acum în colo. Dacă doar m-ar întovărăşi poate că nu ar aşa de grav. Dar conţinutul lui va purcede să producă consecinţe asupra psihicului şi corpului meu. În acord cu tonul lui pozitiv sau agresiv, aşa vor fi şi efectele. Tot ce gândim se depune in banca de date a memoriei noastre şi porneşte să creeze efecte la nivel spiritul şi material. Depinde numai de voinţa şi de conştiinţa noastră în ce ne investim psihismul. În al doilea rând, înţelegem că o critică la adresa unui membru al familiei va rezida in mintea noastră şi ne va ataca chiar pe noi. De ce? Pentru că ceea ce gândim va fi recepţionat de minte ca un raţionament ce ni se aplică chiar nouă. Deci, dacă eu îl acuz pe fratele meu că e rău, programul negativ al egoului îmi dă impresia că doar fratele meu e rău şi că eu concomitent sunt bună. În realitate, mintea pricepe că şi eu sunt rea. De câte ori consider că un altul e meschin, de fapt îmi sădesc in propriul mental părerea că sunt meschină. De ce se întâmplă acest lucru? Întrucât minţile sunt interconectate. Nu există mintea mea separată de mintea altuia. Tot ce gândesc eu sau altul se răspândeşte pretutindeni şi influenţează totul. Nu există bariere sau restricţii. Acum ne facem o idee despre modul in care ne ponegrim singuri. Dacă ne petrecem majoritatea timpului condamnându-i pe alţii, rezultatul este că ne îmbibăm mintea cu invective care ni le aplicăm nouă. Dacă eu am un acces de ură şi îi doresc colegului de breaslă să piardă nişte bani, această doleanţă se imprimă în mintea mea. Inconştientul meu va prelua gândul şi-l va traduce drept o comandă. Adică el va înţelege că eu doresc să pierd o sumă de bani şi va gestiona conjuctura vieţii mele aşa încât să pună în practică „năzuinţa mea”. Fiindcă există o perioadă de timp între gândurile nutrite de mine, adresate colegului şi momentul în care eu pierd ceva bani, eu ratez legătura dintre cele două evenimente şi am impresia că sunt absolut separate, necorelate. În plus, apetenţa oamenilor pt materialitatea pură, ca şi inapetenţa pt asumarea responsabilităţii lor în apariţia incidentelor care îi vizează îi face adesea să rateze semnificaţiile evenimentelor ce apar in existenţa lor. Şi acum surpriza! Cu cât ne străduim mai abitir să-i judecăm urât pe ceilalţi cu atât ne hrănim intelectul cu asumpţii negative, cu viziuni nefaste. Cu cât ne focalizăm mintea asupra defectelor, cu atât percepţia noastră va vedea numai imperfecţiuni. Practic ne sigilăm într-un cerc vicios! Trăim pe propria piele efectele punctelor noastre de vedere, într-o manieră mai pragmatică şi mai apropiată decât ne imaginăm. O conştiinţă mai dispusă să observe adevărul despre propria minte se va apleca asupra conţinutului rulat prin măruntaiele sale. Va observa că dispoziţia ei de a admonesta se întoarce asupra ei. Aşa sesizăm că ori de câte ori credem că atacăm un confrate, de fapt ne facem nouă rău. O flamă de mânie ne însoţeşte experienţa de a critica pe cineva, indiferent dacă mintea condiţionată e convinsă că are dreptate. Legile umane sunt normative emise de alte egouri, deci supuse erorilor de interpretare, partajărilor in favoarea unui anume grup social sau pur şi simplu, omisiunilor. Dacă legile pe baza cărora ne bazăm judecăţile sunt strâmbe, oare cum vor fi argumentele sau raţionamentele rezultate? Evident tot nedrepte. Unicul arbitru rămîne propria conştiinţă. Pentru ca propria noastră conştiinţă să ne indice cu probabilitate mare adevărul imuabil e nevoie să privim mereu şi mereu la ceea ce facem noi. adică să ne uităm constant in interiorul nostru. Nu vom găsi niciodată repere demne de atenţie in exterior. De ce? Pt că ceilalţi oameni pe care noi îi investim arbitrar cu prerogative de „specialişti” sunt tot atât de derutaţi ca şi noi. Singurii pe care ar merita să-i întrebăm cum să procedăm într-o situaţie ambiguă ar fi iluminaţii. Numai ei întrevăd cu acurateţe adevărul. Însă Dumnezeu a pus în sprijinul oamenilor un ajutor nepreţuit: intenţia şi perseverenţa de a căuta numai adevărul devine un far care ne orientează spre adevăr. Cu alte cuvinte, cu cât ne setem mintea mai puternic să ajungem la adevăr cu atât mai tare Universul ne sare in ajutor şi ne călăuzeşte spre adevăr. Se ridică dielma: De ce ne căznim atât de tare să-i ponegrim pe cei din proximitate? Încă din copilărie, aşteptările şi judecăţile părinţilor ni se inoculează în memorie. Din cauza propriei noastre inocenţe ne lăsăm programaţi de către alţii. Astfel, toate preceptele celor din jur se varsă fără discernământ in mintea noastră. Nu putem să-i acuzăm pe ei fiindcă la rândul lor au fost condiţionaţi de erorile de judecată ale propriilor lor genitori. Din felul in care am fost definiţi am dedus adesea că nu sunt valoroşi aşa cum suntem şi dacă vrem să căpătăm iubirea celorlalţi trebuie să ne distorsionăm după modelul sugerat de alţii. Aşa am ajuns la convingerea fermă că nu suntem valoroşi pt ceea ce suntem, ci numai dacă îndeplinim cu succes aşteptările altora. De aici mai e un pas până la credinţa că nu avem valoare datorită faptului că există, ci numai dacă posedăm ceva sau dacă executăm ceva bine. Dacă abilităţile noastre nu excelau in domeniul preferenţial al părinţilor noaştri ne-am găsit într-o conjuctură cât se poate de nefavorabilă: ceea ce ne plăcea nouă să executăm nu întrunea aprobarea „zeilor” noştri. Modul nostru de gândire şi de acţiune trebuia răstălmăcit dacă ne doream intens aprobarea părinţilor. Şi ce copil deţine capacitatea mentală de a se ancora in sine şi de a nu dori aprobarea persoanelor de care depinde financiar, emoţional? Înainte de a vă mobiliza să vă acuzaţi părinţii, să ne amintim că fără dedicarea şi sprjinul lor nu am fi ajuns unde suntem aici azi. Chiar dacă pare că viaţa noastră ar fi luat o turnură mult mai fericită dacă părinţii nostri s-ar fi comportat altfel, totul e numai o iluzie. Destinul ne-a desemnat cel mai favorabil scenariu cu putinţă, având in vedere trăsăturile şi karma generale. Nu noi suntem cei mai potriviţi să ne criticăm genitorii, dacă ne gândim că noi i-am ales. Şi au fost selectaţi tocmai pt că ştiam că se vor manifesta in maniera pe care au făcut-o. Frustrările experimentate in copilărie, chinurile şi orgoliul rănit ne-au distorsionat felul in care am interpretat anumite evenimente. Acum noi reluăm anumite circumstanţe pe baza datelor din memorie. Însă ea depozitează amintirile in funcţie de intensitatea afectivă a situaţiei. Dar atunci când eşti emoţionat, raţiunea nu mai funcţionează eficient. Teama, specifică vârstei infantile denaturează orice. În plus, imaturitatea circuitelor noastre raţionale din copilărie nu ne permiteau să traducem evenimentele la veritabila lor valoare. Dacă lecţia mea predominantă de viaţă ar fi să zicem, umilinţa, cum aş putea să o deprind decît prin experimentarea ei in vivo? Şi dacă vanitatea mea e exacerbată şi mă răneşte tot pe mine, oare nu e o probă de compasiune din partea părinţelor mei care m-au ajutat să înţeleg nestemata smerenie? Deşi din punct de vedere al unei minţi infantile, umilirea e ceva rău, din punct de vedere spiritual ea aduce un car de sănătate mentală. Aşa vedem că amintirile, ca bază de raportare pt propagarea învinuirilor nu e potrivită. Şi atunci ne întrebăm: dacă nu ne bazăm pe amintirile proprii, oare ce mai sprjină propensiunea noastră de a-i acuza pe alţii? În plus, chiar dacă ne lamentăm învinuindu-i pe unii şi pe alţii, nu vom face decât să germinăm seminţele nefericirii. Prin întărirea culpabilizărilor vom obţine şi mai multă amărciune. Dacă însă vrem să ne scuturăm de povara suferinţei e necesar să reformăm din temelii modul in care gândim. O altă problematică conexă se referă la generalitatea condamnărilor. Toată lumea vânează greşeli, se interesează de vinovaţi, caută gafe. Într-o situaţie care iese prost toată lumea se agită să caute vinovaţi, mai degrabă decât să îndrepte lucrurile sau să remedieze sufletul oamenilor implicaţi. Translatând totul la nivelul corporalităţii am putea să spunem că atunci când blamăm pe cineva e ca şi cum ne-am îndesa singuri un cui în picior şi ignorându-ne durerea râdem satisfăcuţi, afirmând că l-am rănit pe vecinul care a făcut ceva ce nu ne-a convenit. În loc să luăm minte la autotortura pe care singuri ne-o provocăm, noi ne bucurăm crezând că i-am copt-o altuia. Sportivii de performanţă sunt capabili să îndure mari suferinţe fizice, concentrându-se asupra jocului. Abia după terminarea meciului încep să simtă rănile. Acest procedeu îl întrebuinţăm cu toţii zilnic, atunci cînd nu suntem conectaţi la gândurile care ne străbat, când nu aplecăm urechea la strigătele trupului, când ne ignorăm amărăciunea sufletului. Focalizarea asupra materialităţii ne deconectează de la ceea ce se petrece in interiorul nostru. În această ordine de idei: - Să ne monitorizăm calitatea gândurilor. A urmări ce gândim nu presupune să ne luptăm cu conţinutul cugetelor care ne străbat. Când ne adâncim in noi înşine şi descoperim ce gânduri ne trec prin cap vom depista cu surprindere o multitudine de negativitate. În acest moment, majoritatea oamenilor au tendinţa să creadă că sunt nişte monştrii şi să renunţe ori să se prăbuşească în depresie şi vinovăţie. Nu vă alarmaţi! Nu sunteţi ceea ce sugerează egoul! Acele gânduri nu vă aparţin. Sunt generate de câmpuri energetice atrase de nivelul de vibraţie al frecvenţei pe care obişnuiaţi să vă situaţi. Adică simplul fapt că nu ne supraveghem gândurile permite egoului să ruleze la nesfârşit orice idei are chef. E ca şi cum am da mână liberă unui străin ale cărui intenţii nu le cunoaştem, să facă ce pofteşte la noi în casă. Nu e prea înţelept! Şi totuşi aşa procedăm ori de câte ori nu ne supragveghem cu râvnă gândurile! - Să ne focalizăm atenţia asupra calităţilor partenerilor de interacţiune umană. Datorită condiţionării din trecut şi inconştienţei semenilor noastrii, mintea noastră este orientată să depisteze mai degrabă negativul. Vestea fericită este că mintea poate fi reprogramată. Sprijinindu-ne pe vigilenţă permanentă vom fi capabili să ne dresăm mintea să observe numai partea bună a tuturor lucrurilor, obiectelor, situaţiilor de viaţă, persoanelor, etc. Calitatea existenţei proprii este tributară punctelor de interes spre care ne îndreptăm mintea!

Ce ne facem singuri şi habar nu avem?

Un duşman periculos locuieşte comod chiar in mintea noastră. Întrucât nu suntem conştienţi de prezenţa lui îl tolerăm ani în şir. Acest perfid poartă numele de împotrivire psihică. Despre ce e vorba? Ea se manifestă atunci când ne loveşte un incident pe care nu-l dorim. O circumstanţă pe care noi o considerăm neplăcută vine şi se instalează în existenţa noastră. Dar apelativul de „neplăcută” rezidă numai în mintea proprie. Ea este intitulată neplăcută fiindcă nu corespunde planurile scornite de egoul nostru. O parte însemnată de suferinţă interioară se naşte imediat, chiar în subteranele psihismului nostru. Fiinndcă nu avem înrădăcinat obiceiul de a ne scormoni mintea pt a depista ce gânduri ne traversează, nu detectăm rezistenţa psihică pe care noi înşine o opunem evenimentelor pe care le catalogăm drept neplăcute. În momentele ce urmează popasului unei împrejurări nechemate, intelectul uman are prostul obicei de a se lăsa la cheremul emoţionalităţii. Aceasta generează în principal frică, care obliterează realmente raţiunea. Cotropită de valul masiv de temere, raţiunea e înecată, iar glasul ei nu mai răzbate până în câmpul conştient. Scufundaţi în anxietatea egoului, oamenii preconizează fel de fel de monştrii imaginari, prezentaţi sub forma unor scenarii catastrofale ce îi vor aştepta după colţ. Dacă cineva cu puteri magice ar proiecta pe ecranul cinematografic filmul pe care mulţi indivizi îl rulează obsesiv in minte, ei înşişi s-ar cruci. Însă captivi în mareea de panică generalizată, fiinţele umane nici măcar nu realizează cât de absurde le sunt temerile şi cât car de rău îşi produc singuri. Întreţinând şi ruminând acele cugete speriate, ei nu fac decât să-şi sporească confuzia, să se afunde în mocirla destabilizării şi să-şi înnegrească viitorul (fiindcă orice cuget de frică atrage alte sute de gânduri de acelaşi calibru). Peste acest strat de groază autopropagată vine şi se aşterne un imperativ egotic care susură reiterativ: Nu vreau asta. Nu se poate să mi se fi întâmplat mie aşa ceva. Nu pot să o accept. E monstrous. Sunt o victimă a destinului! Mintea noastră are impresia că dacă se opune teribil conjuncturii exterioare o va birui. Dar efectul este taman contrar. Cu cât ne împotrivim mai tare la ceea ce a sosit deja în viaţa noastră cu atât suferinţa psihică va fi mai crâncenă. Faptul că noi nu dorim situaţia, că nu vrem să ne mobilizăm resursele ca să căutăm soluţii, nu o va îndepărta. Rezistenţa mentală la orice eveniment generează numai mâhnire, spaimă, incertitudine. Avem senzaţia că toată lumea ne-a abandonat, că trebuie să facem faţă necazurilor de unii singuri, că toată viaţa devine o luptă, pe care oricum nu o putem câştiga. Toate aceste gânduri sterile, orchestrate sub bagheta magică a egoului sunt numai praf în vânt. Dacă am fi suficient de vigilenţi să le sesizăm devreme în evoluţia situaţiei ne-am scuti de o listă lungă de amărăciuni inutile. Cel mai imperativ pas atunci când ne confruntăm cu un eveniment neprevăzut ar fi să ne calmăm. Limitând propensiunea mentalului de a imagina previziuni cataclismice ne repunem raţiunea pe o linie pozitivă. Scurtcircuitarea fricii iniţiale, restrângerea ariei ei de acţiune ne oferă posibilitatea intrării in funcţiune a intelectului. Un rol crucial deţine aici acceptarea a ceea ce este. Oricum fenomenul a apărut deja, s-a instalat in existenţa noastră. Aşa că ce rost are să-l mai respingem? Prin rejectarea lui psihică nu rezolvăm nimic, ba din contră ne punem singuri beţe in roate. Respingerea unei situaţii deja prezente ne târâşte înapoi spre trecut. În loc să ne mobilizăm forţele pt a vedea cum să gestionăm conjunctura apărută, noi ne sleim energia vitală împotrivindu-ne. Opoziţia noastră mentală reflectă destabilizarea sistemului psihic, inacapacitatea de a ne adapta rapid, dar şi o oarecare imaturitate. Cercetarea atentă a mentalului în astfel de situaţii limită ne arată că eul nu vrea să se mobilizeze să caute soluţii. Preferă să se lamenteze o vreme. De aici înţelegem pe cine lăsăm să ne conducă viaţa: un copil. Doar elevii foarte tineri se văicăresc şi protestează violent până să accepte că tema pt acasă propusă de profesor este obligatorie şi că ei au datoria de a o rezolva. Copiii mici nu văd situaţia dintr-o perspectivă panoramizată. Ei sesizează numai disconfortul imediat, restricţionarea obiectivului din mintea lor, adică a planului închipuit pt următoarea perioadă de timp. O temă în plus pt acasă este considerată de ei ca un obstacol care le limitează perioada de joacă. Ei nu pricep că acea temă pt acasă îi va ajuta să-şi fixeze o parte însemnată din lecţie. Similar procedează şi adulţii. Ei nu decriptează beneficiul ascuns al unei conjuncturi definite apriori ca neplăcută, nu stau să descifreze ce ar putea să înveţe ei din acel eveniment. Pur şi simplu ascultă de cugetele minţii lor condiţionate, care se văicăreşte exact ca un copil răsfăţat. Neavând acces la planul extins al existenţei lor, rezumându-şi credinţele numai la trup, ei pierd o parte fundamentală a subtilităţii vieţii. Totul in univers curge cu un scop. Să ne întrebăm mereu şi mereu: Care e rosul pt care eu parcurg această experienţă? Ce doreşte Dumnezeu să învăţ eu din acest eveniment, care minţii mele îmbibate de prejudecăţii îi pare a fi o năpastă? Privind retrospetiv într-o manieră analitică şi necritică vom descoperi că tot ce s-a întâmplat in viaţa noastră a convers spre binele nostru suprem. În special acele incidente pe care le-am blestemat şi le-am ocărât cu patos la vremea lor ne-au adus cele mai preţioase resurse posibile. Toată viaţa noastră e bine concepută şi închegată magnific. Orice eşec sau situaţie aparent fără ieşire, care a apărut să ne împingă în corzi au fost divin armonizate in ansamblul existenţei terestre actuale. Un abandon şcolar, ce ne-a terorizat decenii in şir s-ar putea să se fi dovedit un punct de cotitură pt a descoperi că menirea noastră este in altă parte sau pur şi simplu, că doar de acele prime informaţii am avut nevoie. Deprindeţi rutina de a vă investiga trecutul desprins de resentimente, de învinuiri, de prejudecăţi. Uitaţi toate etichetele aplicate situaţiilor anterioare. Încercaţi să le priviţi ca şi cum nu ar fi vorba despre viaţa proprie. Schimbând modul de a interpreta o experienţa precedentă puteţi fi surprinşi de cotitura pe care o ia propriul intelect. Aici există o mare rezistenţă interioară. Mintea, cantonată în a decripta evenimentul într-o anume formă va fi foarte lipsă de disponibilitatea de a vedea lucrurile şi în alt fel. Împotrivirea este susţinută de o recompensă interioară nedetectată. Beneficiul îmbracă structuri ciudate: Cineva este învinuit şi astfel noi credem că nu mai deţinem nicio responsabilitate, se păstrează o dorinţă de răzbunare, încă neostoită, se menţine în poziţie mentalitatea de victimă ce implică lipsa acţiunii, etc. Prin depistarea şi renunţarea la acel beneficiu ce hrăneşte egoul vă veţi elibera de sub povara unei grele suferinţe. Analizând etapele vieţii proprii dintr-o perspectivă mai detaşată veţi fi surprinşi să constataţi că poate acea dispreţuită trădare a unui amic a fost de fapt o binecuvântare mascată. Prietenul va făcut o mare favoare plecând definitiv din viaţa voastră. Profitul criptat abia aşteaptă să fie descoperit. Păstrând mereu aceeaşi perspectivă asupra evenimentelor din trecutul propriu nu veţi obţine decât vechea ranchiună şi alte unde de furie. Ridicându-vă un pic mai sus şi contemplându-vă viaţa dintr-o conştiinţă mai înaltă veţi observa că tot ce s-a întâmplat se leagă fantastic de bine, convergând spre un obiectiv suprem. Rămâne la latitudinea fiecăruia să-şi analizeze existenţa şi să-şi întrevadă firul director al vieţii. Pt a ne scutura de chinuri emoţionale şi a ne repune la cârma propriei existenţe e necesar să ne aplecăm constant asupra interiorului propriu. Nimeni altcineva nu poate face acest travaliu în locul nostru, însă cei mai câştigaţi beneficiari ai acestui efort rămânem noi. Renunţănd la a ne împotrivi evenimentelor ce ne parvin putem să ne dezvoltăm abilitatea de a fi împăcaţi cu noi înşine, chiar şi in condiţiile in care trupul e bolnav. Sporindu-ne pacea interioară şi apelând stabil la ajutorul Divinităţii vom fi capabili să manageriem din ce in ce mai eficient situaţiile conflictuale, să le descâlcim sensurile criptice şi să le convertim în atuuri care lucrează pt noi. Atunci când o să încetăm să mai considerăm lumea un câmp de luptă, când nu o să mai vedem in remarca vecinului un prilej de atac, săbiile vor rămâne liniştite in teacă. În prezent pare că luptele de gherilă s-au mutat in sufletul nostru. Acum nu ne mai oţelim pumnalul să înjunghiem un trecător ca in Evul mediu, dar ne ascuţim limba să ne înţepăm colegii de breaslă. Războiul s-a mutat la un nivel mai subtil, dar continuă nepotolit. Când o să-l sesizăm, când o să conştientizăm cât rău ne produce îi vom pune capăt definitiv!

Care e rostul morții?

Aprehensiunea (teama) înfiorătoare față de extincție ne îndeamnă să ne îndepărtăm în mare grabă de orice referire la deces, la morți sau la colateralele acestora. A cerceta sau a citi despre răposare pare o activitate vecină cu demența. Și totuși expierea ridică o serie ciudat de mare de întrebări: De ce persoanele decedate nu mai seamănă deloc cu aceia care erau vii? De ce trupurile sfinților nu putrezesc și păstrează proprietăți vindecătoare ani în șir? Ce logică găsim în faptul că unii oameni mor la 4 luni, iar alții la 103 ani? De ce toți cetățenii care au experimentat fenomene in apropierea morții și-au modificat atitudinea față de viață și au renunțat să mai resimtă spaimă față de moarte? și la urma urmei, Care e rostul morții? Observăm că în natură totul e așezat exact la locul potrivit, de parcă ar fi desenat de o inteligență sclipitoare. Fiecare vieţuitoare e dotată cu instrumentele cele mai potrivite pt a supravieţui. Oamenii întâmpină fix acele evenimente care-i ajută cel mai bine să se dezvolte spiritual, chiar dacă el nu observă suportul divin din spatele cortinei. La o cercetare bine intenţionată şi susţinută va fi sesizată inteligenţa desăvârşită. Și dacă chiar orice e bine plasat, care să fie scopul morții? De ce un Creator, dotat cu ominpotență și cu o infinită iubire să fi intenționat să-și omoare creațiile după o vreme? Oare noi oamenii ne naștem odraslele cu obiectivul bine ţintit de a le dori moartea după câţiva ani? Și dacă noi, care nu suntem prea dotați intelectual nu vrem acest lucru pentru progeniturile noastre, de ce să fi intenționat Dumnezeu să-și șteargă creațiile de pe Pământ? Un individ normal la minte tinde să-și prezerveze chiar și un obiect oarecare, confecţionat de el. Orice iese din mâna cuiva este insuflat cu dorința făcătorului de a supraviețui timp îndelungat. Sacerdoții ne determină să acceptăm moartea ca pe o realitate, ca pe un fapt imuabil. Se spune: „Așa e voia lui Dumnezeu”. Dar oare L-a întrebat cineva pe Dumnezeu dacă asta e voia Lui? În realitate, moartea e insuficient cercetată, în special din cauza fricii. Mecanismele condiționate stocate in secţiunea egotică a minţii noastre ne determină să fugim cât ne țin picioarele de ceea ce ne înspăimântă. Oare n-ar fi o atitudine mai înțeleaptă să ne oprim și să observăm mai abitir fenomenul? În acest fel vom fi mai apţi să decelăm adevărul de iluzie. Nu ne vom mai lăsa pcăliţi de fantasme. Zilele trecute am vizionat din nou filmul „Întâlnire cu Joe Black”. Păream că văd altă peliculă decât cea pe care am savurat-o acum câțiva ani. Scenaristul speculează ideea că moartea trăiește de eoni întregi. Pare veridic că doar oamenii sunt asasinaţi de pe vremea lui Cain şi Abel. Dar mă întreb, adică noi murim după (să zicem) 80 de ani și moartea trăiește veșnic? În plus, Joe, alias Moartea afirmă că avea nevoie de un trup astfel încât a accidentat un tănăr. Lasă să se înțeleagă că ia pe oricine după bunul ei plac. Are chef într-o zi, vine și te înhață, fără nici o logică, fără să dea socoteală nimănui. Pur și simplu, Moartea avea chef de vacanță și a venit să se distreze pe Pământ studiind creaturile denominate oameni. Dă impresia că este atotputernică. Adică tot restul existent în natură este ordonat după criterii absolut geniale, în funcție de necesitățile și modul de viețuiere al fiecărui animăluț și numai moartea e liberă de orice restricție. Cât de ciudat! Apoi urmează o altă dubioșenie. Deci, moartea a omorât un bărbat fiindcă avea nevoie de corpul respectiv ca să funcționeze în lume, iar omorându-l.....l-a făcut să trăiască, ba chiar l-a și reparat perfect după un accident înfiorător de automobil. Și nimeni nu a depistat cum într-o manieră misterioasă corpul s-a ridicat de la locul impactului și a plecat pe propiile lui picioare! Wow! Adică moartea are puterea de a ne ține organismele în funcțiune, chiar și după ce am murit. Atunci ce e moartea? N-am putea să presupunem că de fapt nu există? Admit că întreg filmul e scornit de imaginaţia scenaristului, dar problema şi uimirea mea se îndreaptă spre orbirea mea psihică: Mă întreb cum de nu am observat disonanțele de prima dată când am văzut filmul? Și nu le-am sesizat fiindcă cumva ele îmi bântuie mentalul. Toţi suntem atât de încredinţaţi că nu avem scăpare de moarte încât ea pare să poată face orice cu noi. Suntem convinşi că moartea ne e superioară, că reprezintă un soi aparte de zeiţă. Din cauza ignoranţei în care suntem scufundaţi cu toţii şi-au construit cuib in capul nostru înfricoșat o sumedenie de speculaţii absurde. Credem orice bazaconie vis-a-vis de răposare! Frica nu e un sfetnic înţelept! Îmbibaţi de panică ne infectăm cu prostii mentale de la unul la altul. Proiecţiile temerilor faţă de moarte ne bântuie pe toţi, făcându-ne să nu mai ne activăm raţiunea. Aşa ajungem că luăm de bune fel de fel de poveşti exaltate cu vampiri, cu demoni, fantome, etc. În paralel ar fi interesant să ne aplecăm puțin asupra somnului. De ce dormim? Chiar și după o zi absolut relaxantă, fără stres, fără muncă tot ni se lipesc ochii când se înnoptează. De ce întâmpinăm perioade din noapte în care nu se înregistrează absolut nimic în memorie? Specialiștii au decretat că omul experimentează în somn 4 perioade: una de somn ușor, apoi cade într-un somn mai profund, o alta de stare de vis și ultima, în care nu se înregistreaza absolut nimic in memorie. Ce face mintea atunci? Sunt neuronii plecați? De ce bebelușii au atât de multă nevoie de somn încât adorm indiferent de condițiile sonore din jur? Dacă somnul ar fi într-adevăr o perioadă de recuperare a corpului, legitim ar trebui să presupunem că un organism extrem de proaspăt, absolut sănătos ar avea nevoie de o durată mai mică de somn. Și totuși, tocmai nou-născuții dorm aproape toată ziua. Doctorii explică fenomenul printr-o declarație: copiii au nevoie mai mare de somn. Unde e logica, argumentul? Iar adulții au nevoie doar de 7-8 ore de odihnă. Adică pe măsură ce corpul se uzează și uneori se mai și îmbolnăvește are trebuință de o perioadă din ce în ce mai redusă de recuperare? Pare absurd! Și totuși decenii întregi nici măcar nu am sesizat discrepanțele dubioase! Toate aceste chestiuni nu au nici o noimă dacă continuăm să credem că suntem doar niște trupuri. În absența convingerii în existența spiritului, întrebările formulate in acest articol atârnă fără răspuns. Absența contestării extincţiei complete ne predispune la asemenea non-sensuri. Dar hai să presupunem să spiritul chiar există și să observăm cum încep să se dezlege dilemele. Pruncii dorm foarte mult fiindcă spiritul abia încarnat se obișnuiește încet-încet cu încarcerarea într-un trup material atît de dens. Pe măsură ce înaintează în viaţa pământeană, spiritul se acomodează cu traiul încarcat şi cu identificarea cu organismul astfel că poate tolera perioade mult mai ample de veghe. Când am experimentat reîntoarcerea în corpul fizic am fost neplăcut surprinsă de cât de strâmt, incomod şi rigid e trupul fizic. Câteva secunde chiar mi-a fost frică să nu rămân permanent cu senzaţia înfiorătoare că sunt înghesuită în ceva greoi. M-am mirat cum de atâta vreme nu am perceput dificultatea senzorială menţionată! Dorința de libertate și neatașarea față de corpul de carne determină bebelușii să părăsească organismul foarte des și aproape în orice condiții. Desprinderea de material se face foarte repede, indiferent de așa zisele pericole ale lumii pământești. Setul mental al bebelușilor este foarte rarefiat, neînțesat de credințe limitative astfel încât desprinderea de trup se realizeaza fără frici, fără regrete, fără ruminarea acțiunilor de peste zi. Ați observat că în condițiile în care seara ne gândim intens la activitățile petrecuten sau dacă ne implicăm emoțional într-un eveniment fervent ne sare somnul? Ce se întâmplă în perioada de somn în care nu se memorează nimic? În decursul somnului, spiritul pleacă în astral să-și reîmprospăteze materialul eteric, suflul vital. În chiar această perioadă, spiritul e conectat exclusiv la Mintea sa divină astfel încât fragmentul de minte atașat de ego nu știe nimic din ce se petrece dincolo. Toate încurcăturile în care părem să ne zbatem aici derivă din faptul că ne-am uitat identitatea veridică de spirite. Rostul morții nu există întrucât nici ea nu există! Moartea e numai o părăsirea de către spirit a corpului fizic. Acum pricepem de ce trăsăturile răposatului nu mai seamănă decât vag cu ce-l care a fost. Spiritul era cel care imprima chipului omului amprenta facială caracteristică. Întorcându-ne la sfinți, ei sunt persoane care au depășit un nivel de conștiință de peste 550. Cum spiritul e iubire pură, el deține capacități tămăduitoare. Ridicarea coeficientului de conștiință corespunde rarefierii credințelor limitative, depozitate în mintea condiționată ce aparține eului. Adică pe măsură ce desfășurăm cu noi un travaliu de elevare a conștiinței epurăm din propria minte o serie de definiții nepotrivite, neadevărate, care nu făceau decât să ne încurce, să ne îmbolnăvească sau să ne otrăvească viața pământeană. Concomitent cu îndepărtarea acestor reziduuri psihice, corpul nu mai este stânjenit de acele gânduri sumbre, iar infuzarea iubirii spiritului îl vindecă. Odată cu vindecarea propriului trup material, omul devine capabil să-i tămăduiască și pe alții. Influența spiritului este atît de mare încât se păstrează nealterată chiar și mii de ani, deşi spiritul a plecat demult din corpul cu pricina. Așa se explică prezența influențelor benefice înregistrată în locurile în care a trăit Isus Cristos. Cum totul în Univers face parte din Dumnezeu, chiar şi corpurile moarte păstrează dâre de energie divină, acolo unde un spirit a reuşit să îndepărteze vălurile de întuneric egotic. Să revenim la o altă chestiune ridicată la început. De ce murim la vârste diferite? Fiecare vine aici pe Pământ cu o lecție de învățat. Cât supraviețuiește corpul fizic nu are nici o importanță, întrucît avem posibilitatea de a ne lua milioane de alte trupuri. Karma și voința spiritului de a asimila sau experimenta o anume învățătură este cea care stabilește durata de funcţionare a unui organism. Corpul activează prin lume atât timp cât poate servi drept material educaţional pt un anume spirit. Tot pt a ajuta la dezvoltarea nivelului de conştiinţă o anume persoană va fi dotată cu un echipament material (bani, case, teren, job, inteligenţă, trăsături de carater, oportunităţi, relaţii, parteneri, etc) absolut adaptat necesităţilor sale evolutive şi lecţiei pe care urmează să o înveţe. Persoanele care au trăit moartea clinică, adică ale căror creiere au încetat să mai funcționeze s-au observat pe ei părăsind trupul fizic, contemplând senini cum se detașează de trup. Ceea ce au crezut că sunt ei (adică corpul de carne) a fost abandonat precum o haină veche. În aceeași perioadă de timp, oamenii respectivi au văzut și au auzit firesc tot ce conversau persoanele din apropiere, ba chiar au călătorit în alte locuri. Ei au constatat cu ochii lor că spiritul există, că nu se limitează la niște corpuri și că moartea organismului fizic nu corespunde cu extincția totală și definitivă. La ce bun să mai întrețină o frică inutilă?

Ce nu ştim despre faptul că îi judecăm pe alţii?

Am auzit într-o infinitate de cazuri să nu mai blamăm pe nimeni. Egoul converteşte această povaţă într-o frustrare. Când un înţelept ne recomandă să nu ne mai acuzăm pe noi sau pe alţii, mintea noastră condiţionată înţelege că ni se refuză un drept. Adică egoul crede că e legitim să condamne, că e dreptul lui să-i ponegrească pe alţii, să denigreze ceea ce fac ceilalţi, dar că o autoritate superioară vine şi-l privează de această distracţie numai pt aşa are Acela chef. Astfel continuăm să ne amuzăm depreciindu-le altora obiciurile, înfăţişarea, preferinţele, domeniile, ideile, etc. Ni se năzare că numai ceea ce alegem noi e demn de apreciere, numai ce executăm noi merită lăudat şi numai silueta noastră e cea mai frumoasă. Iată ce consemnează Cursul de miracole: “Nu ne putem judeca pe noi înşine şi nici nu e nevoie să o facem. Nu e rostul nsotru să ne judecăm valoarea. Ce credem noi că e slăbiciune poate fi putere, iar ce credem noi să e puterea noastră este adesea numai aroganţă.” Cercetând conştient sesizăm că înăuntrul nostru rezidă o propensiune solidă de a admonesta orice ne iese in cale. Parcă nimic nu e perfect, totul trebuie metamorfozat, nimeni nu e aşa cum vrea egoul nostru. Dezvelind straturile supercifiale rămânem uluiţi să vedem că mintea consideră că doar ce facem noi e bun, că numai deciziile personale sunt cele demne de a fi urmate. Ca şi cum noi am fi perfecţi şi restul oamenilor nişte imbecili, care habar nu au ce e bun pt ei. Ca şi cum preferinţele noastre sunt general valabile şi trebuie aplicate fără discernământ la oricine, oricând, în orice condiţii. Oare mintea uită de câte ori ne-am izbit de consecinţe neplăcute ale propriilor noastre preferinţe? Ne-am obişnuit să trăim in prejma şi sub reverberaţiile alegerilor individuale şi acum conceptele s-au generalizat cu atâta pregnanţă încât avem impresia că sunt valabile pt întreaga populaţie. Deţinem o stringenţă fenomenală, o nevoie de a ne valida concepţiile astfel încât omitem că ceea ce facem şi gândim reprezintă o posibilitate. Deturnăm posibilitatea in unică variantă demnă de ales. Negând celorlaţi dreptul de a alege cum să vieţuiască, cum să traverseze existenţa, ni-l refuzăm nouă înşine. Ne prindem piciorul intr-o capcană urâtă şi apoi zbierăm că suntem nefericiţi. Judecăm ceea ce refuzăm! Orice condamnare la adresa semenilor derivă dintr-o respingere a ceva din acel personaj uman. Ne e teamă că apropiindu-ne sufletul de alţi indivizi vom ajunge să-i apreciem. Scobind mai în profunzimea aserţiunii deducem că respingerea e o tentaculă a deciziei de a nu iubi pe nimeni. Blamându-i pe toţi îi ţinem la distanţă de sufletul nostru. Orice atac e o probă de aroganţă! Iar a critica chiar şi o piesă vestimentară a cuiva constituie un atac. Mergând pe stradă se ivesc in mental o serie de teorii fulgerătoare referitoare la cum arată trecătorii dimprejur, cum se îmbracă, cum se mişcă, ce gesturi execută, etc. Egoul pare să deţină un repertoriu infinit de devalorizări, comentarii răutăcioase. Ele par întemeiate şi tindem să le dăm crezare. Dar oare ce ştim despre un personaj pe care l-am zărit câteva fracţiuni de secundă, cât a trecut pe lângă noi? Şi cum să avem încredere în ceea ce vedem când percepţia e îmbibată de mentalităţile egoului? A blama un comportament al unui confrate reprezintă o secţionare a realităţii. Noi nu vedem decât acel segment mărunt din vasta panoramă a vieţii individului. Dacă lărgim şi mai mult cadrul vom înţelege că ne lipsesc milioane de piese ce se răsfiră de a lungul multitudinii de încarcări ale personajului analizat. Numai având acces la întregul peisaj al cetăţeanului cu pricina am putea să emitem o concluzie validă. Dar noi desprindem o unică atitudine răzleaţă din viaţa omului şi o tocăm mărunt. Ca şi cum am reduce persoana la acea reacţie solitară. Poate că replica năbădăioasă a fost unicat in conduita fiinţei cu pricina! Habar nu avem! Dar comentăm şi alipim eticheta nefavorabilă în fruntea lui, ca şi cum individul ar proceda aşa în orice context, cu oricine, la orice oră. În plus, noi pierdem din raza conceptuală existenţa spiritului. Ignorăm veridicul aspect (spiritul) şi luăm în considerare numai ce se vede la suprafaţă (corpul fizic). Ce e dubios rezidă în negarea pe care ne-o aplicăm nouă. Iritarea noastră derivă mereu din faptul că in acea secundă de admonestare, noi chiar credem că nu procedăm identic cu compatriotul nostru. De infinite ori am considerat că eu nu desfăşor atitudinea criticată la alţii, pt ca zilele următoare să mă surprind efectuând fix acelaşi lucru. Ne irită reacţii ale concetăţenilor noştri pt că secţionăm realitatea. Atunci când o să ne amplificăm conştiinţa astfel încât să putem cuprinde totul, să nu mai refuzăm nici un aspect al ei, vom fi în sfârşit liberi. Preferinţele induse de mintea noastră condiţionată, de experienţa anterioară ne predispun să comparăm permanent prezentul cu trecutul. Orice nu corespunde istoriei noastre înmagazinate in memorie trebuie respins. Astfel, convertim prezentul in reminiscenţe ale trecutului, întinzându-l peste viitor. Procedând astfel, reiterăm doar ce s-a mai petrecut şi nu facem loc noului dorit. Frecvent, alegerile din prezent se datorează resentimentelor din trecut. Astfel, blamăm un individ azi în virtutea faptelor lui precedente. Actele lui au fost percepute şi interpretate in raport cu anumite concepţii, depozitate in mintea noastră la momentul întâlnirii cu acel personaj. Dar între timp, mintea mea şi a lui s-au modificat. Poate ne-am revizuit atitudinile, poate am învăţat să fim mai umani, mai maleabili, mai concesivi. Însă ranchiunile neprocesate din sufletele ambilor îi împiedică să ierte şi să readucă relaţia în prezent, pe alte baze mai sănătoase. Cei doi rămân cantonaţi în ceea ce s-a desfăşurat acum 10 ani. Ce nu observă multă lume este faptul că aserţiunile mentale valabile acum 10 ani nu mai sunt azi de actualitate. Dar în virtutea obiceiului nostru de a nu arunca rebuturile noastre psihice, expresiile cu pricina acţionează în continuare şi ne amărăsc existenţa. Noi avem impresia că ele ne protejează. Dacă am depune efortul să le privim în faţă am observa câtă nefericire picură ele in sufletul nostru. Chiar şi mărunta enervare care răsare la vederea persoanei care ne-a rănit acum 10 ani e suficient pt a ne determina să iertăm. Contrar părerii generalizate care crede că iertarea aduce beneficii inamicilor, ea acţionează întotdeauna numai în favoarea iniaţiatorului ei. Doar cel care iartă prosperă psihic. Cursul de miracole explică în continuare: “Trecutul e principalul mijloc didactic al eului, căci în trecut ai învăţat să îţi defineşti nevoile şi ai dobândit metodele de a le satisface în termenii tăi.” Apelând numai la rezerva noastră mentală devenim convinşi că trebuinţele formulate devreme in viaţă sunt valabile toată viaţa şi că manierele în care am crezut că se pot ele soluţiona rămân de asemenea în picioare. Nu este aceasta o sentinţă de a repeta trecutul?

Ruşinea derivă din încălcarea unei reguli interioare

În mentalul fiecăruia sunt depozitate o serie lungă de standarde, ce ne direcţionează în iniţiativele noastre în lume. Luăm decizii în baza principiilor interiorizate, fără însă ca vreodată să punem sub semnul întrebării de unde sunt preluate aceste reguli, dacă chiar au valabilitate, dacă ne reprezintă sau dacă nu cumva persistă din arsenalul epocii bunicii. Normativele colecţionate sunt adoptate din perioada copilăriei, din comentariile, interdicţiile şi restricţiile impuse infantului de către tutorii săi: părinţi, rude, fraţi, profesori. Ruşinea proclamă că am eşuat să mă ridic la nivelul de calitate cerut de acel standard, însuşit anterior. Adesea acea expresie corespunde unei frici părinteşti, unei deziluzii a cuiva din anturajul copilului sau chiar unei traume precedente. E ciudat că păstrăm nealterat tot setul de reguli fără să le mai supunem vreodată unei investigaţii conştiente. Ca şi cum o normă depozitată acum 37 de ani e validă şi azi. Am avut o clientă care s-a condamnat singură la ruşine fiindcă a fost auzită chiar de un vecin de scară, vorbind pe stradă cu o amică despre întâlnirea ei anterioară cu personajul masculin al întâmplării. În chiar clipele în care ea istorisea despre întâlnirea cu vecinul, el era în spatele ei la vreo 5 metrii. Cum ea povestea cu glas tare, femeia şi-a închipuit că neapărat el a auzit toată discuţia. Când clienta s-a întors şi a dat cu ochii de el i-a venit să se scurgă sub asfalt. Nu a pus nici măcar o secundă la îndoială că omul poate să nu fi ascultat conversaţia femeilor sau vorbele să nu fi fost recepţionate deloc, de vreme ce strada era foarte aglomerată şi zgomotoasă. Chiar şi acum în cabinet, când rememora incidentul era înflăcărată la faţă, sporadic îşi ascundeau faţa în palme şi aproape hohotea, lamentându-se: - „Cum am putut să fac aşa ceva?” Nu se oprea să se întrebe: Ce este acel „aşa ceva” atât de îngrozitor? Când am lansat eu chestiunea m-a privit ca aterizată din Lună. Parcă se trezise brusc din somn. Prin investigaţii terapeutice precis orientate a ieşit la iveală că ea nu-şi dădea voie să flirteze cu bărbaţii, iar în mentalitatea ei a povesti altcuiva despre un bărbat echiva cu a flirta cu el. Iată cum o egalitate mentală dubioasă poate târî pe cineva în nefericire zile in şir. Imaginea de sine fusese ciobită şi gafa nu mai putea fi remediată. Faptul că ea se confunda pe sine cu o colecţie de păreri adunate de la alţii (care formează imaginea de sine) o predispunea la a se autoconsemna drept o persoană vrednică de dispreţ, care nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor celorlaţi. Dar în realitate nici vecinul şi nici amica nu i-au reproşat nimic, nu au admonestat-o şi nici nu au schiţat vreun semn prin care să-şi manifeste dezaprobarea faţă de faptele ei. Doar ea singură se blama, iar ruşinea deriva din interpretarea unei conjucturi fireşti drept un cataclism de proporţii, cu mari implicaţii la nivel social. Mintea ei condiţionată înregistrase o normă şi se ţinea scai de ea, fără să ţină seamă de nimic. Asimilând flirtul cu o banală şi uzuală conversaţie se perpelea acum ca o frigăruie pe grătar. E interesant de menţionat că femeia întreţinuse de nenumărate ori in trecut schimburi agreabile de cuvinte cu bărbaţii, dar nu le contorizase drept flirturi. Particularitatea de a fi fost auzită chiar de bărbatul cu pricina în vreme ce îi povestea prietenei despre incident o determina să se considere umilită. Săpând in continuare, situaţia îşi releva colaterale insidioase. Doamna trăia cu impresia că o senoră serioasă nu flirtează, iar acum se descoperea de către vecin că ea nu e o femeie serioasă. - Ce părere îşi va face omul respectiv despre mine? Ca şi cum, dacă ea traduce evenimentul într-o manieră tot aşa va proceda şi bărbatul cu pricina. Ne simţim ruşinaţi fără să vedem că acea normă pe care credem că am nesocotit-o este în fapt o scorneală proprie. Acest incident atestă câtă suferinţă reiese din neinvestigarea conştientă a unor aserţiuni mentale. Ele rămând stocate in psihismul propriu îşi aruncă umbra asupra unor incidente uzuale. Dacă femeia nu ar fi discutat in terapie circumstanţa ar fi rămas cu fantasma că „s-a făcut de ruşine, că toată lumea din bloc va râde de ea şi că trebuie să se ferească cumva să mai dea ochii cu vecinii”. Tone de asemenea timidităţi invizibile se acumulează în memoria fiecăruia dintre noi. Iar efectele nebănuite ne amprentează starea de bine. Numai un travaliul conştient a excavat şi a transformat o himeră, ce rodea torturi afective într-o înţelegere mai profundă a propriului intelect şi a propriului sistem emoţional. Analizată de la etajul egoului, întâmplarea pare o catastrofă umilitoare, o rană narcisică ce afunda mentalul femeii într-o groapă depresivă. Privită din perspectivă spirituală, împrejurarea ridică la suprafaţa conştientă o definiţie eronată, ce şedea fără rost în mintea doamnei şi germina numai nenorociri. Dezvelită de lumina conştiinţei, expresia a fost eradicată complet, iar pe viitor in situaţii asemănătoare ea nu va mai putea să aducă nefericire. Deci, o sfială metaformozată corespunzător va scuti persoana de toate înjosirile de acelaşi tip. Pare o afacere profitabilă! Acum înţelegem că toate aşa numitele nenorociri ce par să se abată asupra noastră sunt lecţii deghizate, care privite şi perlaborate corespunzător, stoarse de semnificaţiile potrivite ne alungă ignoranţa. Fiindcă asta este in realitate egoul, un văl de ignoranţă tras peste faţa spiritului. În punctele cele mai lipite, in care spiritul crede cu ardoare prostiile pe care le exprimă eul, acolo punctul de conexiune este foarte inflamat, iar o minusculă atingere provoacă o durere insuportabilă. Intrucât nu sesizăm sudura dintre spirt şi ego rămânem convinşi că evenimentul exterior este cel care ne provoacă chinul afectiv. Aşa ajungem să-i învinovăţim pe ceilalţi că sunt răi cu noi, să le atribuim intenţii duşmănoase şi să-i considerăm responsabili pt suferinţa îndurată de noi. Dacă am avem curiozitatea să privim in interiorul nostru am depista întreg cortegiul de erori..

Ce e de fapt aşa numita normalitate?

Toţi auzim vorbindu-se frecvent de normal. Facem referiri dese la normal. Împărţim oamenii în normali şi anormali. Dar oare ce e normalitatea? Din punct de vedere psihiatric, termenul susţine norma statistică. Adică felul cum procedează majoritatea oamenilor. Se aici în colo intervin erorile. Ne amăgim singuri. De ce? Fiindcă avem încastrate în minte o serie de păreri, de convingeri ferme, solidificate de atâta uzanţă care ne conduc cu mână de fier spre himera că acel lucru pe care îl stipulează credinţa din memorie reprezintă normalul. Adică ne păcălim convingându-ne că toate persoanele procedează similar cu noi. De pildă, dacă cei mai mulţi cetăţeni au un job, acesta e considerat la nivelul societăţii drept normal. Acest lucru e valabil pt Europa, dar în Kalahari nici un membru al tribului nu e angajat. Aşa că acolo normalul e să fii vânător. Dar viaţa cotidiană nu se limitează numai la a avea sau nu un serviciu plătit. Comentăm aici despre mii de itemi, păstraţi în memorie. Mai precis, datorită faptului că mulţi indivizi din proximitatea noastră fac un lucru intr-un fel anume ne determină să devenim comvinşi că aşa procedează toată lumea şi că aşa trebuie să se întâmple mereu. Surpriza iscă fulgere în momentul în care ne ciocnim de persoane pt care normalul e exprimat într-un altă manieră. Înrădăcinarea credinţei în memorie se comportă ca un stâlp de sprijin. Cumva mintea aduce ca argument in favoarea susţinerii normalului propriu însăşi faptul că a întrebuinţat multă vreme procedeul respectiv. De exemplu, dacă m-am spălat pe dinţi în fiecare dimineaţă de când mă ştiu, mi se pare de bun simţ ca toată suflarea omenească să procedeze identic. Voi comenta negativ şi voi admonesta pe oricine nu face la fel. Dar hai să ne gândim că există populaţii in Tibet care cară apă de la 4 km distanţă, după ce se luptă să o taie dintr-o baltă îngheţată. Oare îşi permit ei să o risipească pe orice altceva decât pt băut şi gătit? Abia acum vedem cât de circular e raţionamentul descris: adică folosesc o idee mult timp şi îi justific validitatea prin faptul că am utilizat-o atât de multă vreme. Dacă asumpţia respectivă e eronată, ea se întăreşte şi devine curată, pură, adevărată doar pt că am aplicat-o decenii la rând. Întrucât programele mentale care susţin normalitatea interioară sunt bătătorite şi prea folosite, ele se tranformă într-o obişnuinţă. Ca urmare, nu mai sunt trecute prin filtrul conştient. Doar există. Devin puncte de reper, valori in toată regula, la care apelăm pt a seta o controversă. Împingând raţionamentul un pic mai departe deducem că normalul nu prea e general, ci mai degrabă personal (uneori răspândit la câţiva indivizi care ne populează viaţa). Cum ajunge normalul nostru în propria minte? În copilărie, toată lumea noastră se rezumă la părinţi, fraţi, mătuşi, rude de toate categoriile. Până să intrăm în contact cu alte sorturi de obiceiuri, mintea uzuală absoarbe toate bazaconiile care se practică în familia in care ne-am născut. Dacă aici temperatura camerei nu are voie să depăşească 18˚ atunci acest număr devine un reper interior. Din moment ce ai trăit 7-8 ani la aceeaşi temperatură, evident că trupul s-a obişnuit cu ea. Când copilul intră in contact cu alte deprinderi, ca urmare a împrietenirii cu alţi infanţi ajunge în sfârşit lângă alte modele. Dar el are deja implantat în psihismul său o multitudine de imperative care cer „aşa se face” şi altele care susţin că „aşa nu se face”. El va fi mirat de cutumele altor case. Îşi va chestiona părinţii în această privinţă, iar ei îl vor asigura că ceilalţi greşesc şi că ei procedează corect. Iată varianta perfectă de a se întări propriul program nefericit! Temperatura camerei alcătuieşte numai un exemplu minor. Vorbim însă aici de sute sau chiar mii de expuneri ale copiilor la vorbele părinţilor. Multe dintre cuvintele aruncate in treacăt de rude sunt luate de micuţ şi înmagazinate ca adevăruri universal valabile. Dacă părinţii ar realiza la ce bombardament informaţional îşi expun odraslele, ar fi mult mai conştienţi, şi-ar revizui conduitele şi şi-ar survola vocabularul. Din cauza enormei responsabilităţi, maturii nu vor să recunoască că ei sunt modele pt progeniturile lor. Se complac in tabieturi demult deprinse, refuză să le observe şi să se debaraseze de ele odată cu sosirea bebelui pe lume. Cu alte ocazii, odrasla ascultă parţial conversaţia genitorilor şi înţelege altceva decât au intenţionat ei să spună. Mecasnimele cognitive imature nu decriptează toate semnificaţiile subtile ale comunicării dintre adulţi. Adesea progeniturile interpretează în cu totul alt sens cuvintele părinţelor. Din păcate, exact acea chestiune maltratată, deformată va fi memorată de copil. El va rămâne convins că ceea ce a ţinut el minte e chiar ceea ce a spus mama sa. Cum părinţii constituie repere de netăgăduit, el îşi va forma un reper interior fals. Normalitatea edifică o bază de referinţă la care egoul face apel pt a-şi justifica ignoranţa. El caută în jur, în standardele societăţii o serie de repere. Nu stă să le treacă prin filtrul propriei raţiuni, să le digere mental, să le sucească pe toate feţele pt a le evidenţia hibele, ci le inghite pe nemestecate ca un bâtlan de baltă. Încorporate in sistemul său pishic, ele vor servi drept motive plauzibile pt a-şi legimita dreptul (uneori chiar datoria) de a proceda într-un anume fel, de a se indigna, de a invidia, de a urî sau a purta resentimente. Omul, rob al programelor distructive păstrate in memoria sa, se bizuie pe aserţiunile distructive ale egoului, în loc să acceseze conştiinţa, în loc să se scufunde în principiile adevărului şi ale iubirii. E straniu că nici măcar nu vedem cum ne legiferăm propriile programe disfuncţionale. Abia zilele precedente am sesizat cum un client se străduia să găsească în mintea lui condiţionată argumente care să-i susţină o maximă psihică care-i făcea rău. Eul nu acceptă că ceea ce are el înregistrat în anale poate fi eronat. Mai grav e că sub pretextul că scormoneşte după „varianta corectă”, el aduce argumente în favoarea a ceea ce este deja conţinut in registrele neuronale. Greşeala catastrofală constă in faptul că accesăm instanţele mentale ale egoului pt a decela falsul de adevăr. Mintea nu poate distinge falsul de adevăr, numai conştiinţa poate. Din acest motiv e necesar să ne adâncim periodic in meditaţie, să adoptăm o distanţă de siguranţă faţă de ceea ce ni se prezintă in minte drept lucruri general valabile şi să contemplăm detaşaţi, ce se petrece in interiorul nostru. Numai in acel mediu alchimic se dizolvă programele mentale chinuitoare lăsând să răsară iubirea necondiţionată, adică tocmai materialul din care e confecţionat spiritul. Încă îmi amintesc cât de tare s-a înfuriat mama când am venit acasă dintr-o vizită la o amică de o şchioapă ca şi mine şi i-am povestit cum se spală vasele la ei acasă. A urmat o ploaie de revolte şi mustrări, care m-au lăsat cu gura căscată. Am înţeles rapid că nu e înţelept să mai spun ce văd prin lume. Problema mea a fost că la vremea aceea fragedă nu am înţeles că mă lovisem de rigiditatea mentală a mamei mele şi am luat de bună ideea că ce făceam noi acasă era binele absolut. Mult mai târziu m-am lămurit că numai imprintul timpuriu mi-a setat mintea in felul in care am observat că ajunsese. Şi tot mai târziu am priceput că e de datoria mea să conştientizez ce nu funcţionează bine în intelectul meu, ce nu mă susţine in demersurile pe care le doresc, ce îmi face rău. Cu timpul am văzut că mintea e reprogramabilă, că părinţii mei au procedat cum au crezut ei că e mai bine pt ei şi pt mine. Dar e sarcina mea să-mi rectific erorile de programare. Cine nu-şi elimină viruşii din calculator atunci când îi depistează? Dacă ne îngrijim de computerul fizic, de ce să nu devirusăm şi programle psihice implantate in mintea noastră? Oare raţiunea noastră nu e identic de preţioasă? Să nu mai considerăm că ceea ce ni s-a spus reprezintă adevărul absolut, indisolubil şi imposibil de transformat! Oare e înţelept să credem că părinţii noaştri deţineau adevărul absolut? N-ar fi mai prudent să-l căutăm şi să-l verificăm prin propria noastră experienţă? Tânjirea după descoperirea adevărului formează un scut de protecţie, care ne mână de la spate spre EL. Orice căutare sinceră a Adevărului, sub orice formă se va solda neapărat cu succes. Universul sprijină necondiţionat orice efort de dezvelire a adevărului. E ciudat că ne amăgim singuri şi nu numai că nu observăm ce facem, dar nici măcar nu ridicăm un deget ca să verificăm care e totuşi adevărul. Comoditatea declarată a egoului ne susură în urechea interioară că nu are sens să căutăm adevărul fiindcă deja îl ştim. Adevărul este în noi, dar ne investim puterea credinţei în scheme cognitive disfuncţionale. Şi ne iluzionăm că acela e adevărul. Adevărul este în noi, însă poate fi observat numai cu ajutorul conştiinţei.