Aroganța pare să ne protejeze

Am auzit de nenumărate ori expresia că nu mă las eu călcat în picioare, am și eu mândria mea. Lozinca e formulată într-o notă pozitivă, adică vrea să sugereze că e benefică pt individul în cauză. Acestei axiome am subscris și eu multă vreme....până când am descoperit ceva revoluționar. În decursul unei meditații profunde am trecut dincolo de orgoliu. Pur și simplu l-am depășit, am coborât, strecurându-mă sub el. Și ce să vezi? Surpriză! Întreaga masă de vanitate nu era decât o mască grosolană, un soi de cortină densă, înșelătoare, ce dosea cu abilitate o rană imensă. M-am îngrozit de câtă suferință era blocată in subteranele minții mele și de care eu habar nu aveam. Sub masa de trufie zăcea o durere pietrificată. Mi-au dat lacrimile numai contemplând-o de la ceva depărtare. Deci asta e menirea mândriei?! m-am mirat eu. Împăunarea nu face decât să țină ascunsă privirii conștiente o suferință. Un neavenit ar putea considera acest fapt ca fiind bun. Însă dacă ne amintim că amărăciunile neconștientizate nu dispar, ci mucegăiesc in noi și reizbucnesc sistematic, sub forme variate (depresii recurente, insatisfacții, autosabotări, incapacitatea de a te bucura, de a fi senin, etc) poate că ne reconsiderăm poziția. M-a mânat curiozitatea să descopăr ce se afla învăluit acolo, in acea tortură groaznică. Alt șoc! Era o criptă. Cum e posibil așa ceva? Să am în mine un mormânt după ce, de mai bine de 15 ani lucrez asupra psihismului meu, urmez dezvoltare personală și mă străduiesc să trăiesc conștient clipă de clipă. Și totuși iată! Îl vedeam aivea in mine. Noroc că dețineam niscaiva noțiuni de psihologie transgenerațională fiindcă altminteri probabil m-aș fi speriat rău. Ce spune ea? Că atunci când mintea nu tolerează sau nu știe ce să facă cu un item întâlnit in viață, pur și simplu îl îngroapă undeva in ea însăși. La vremea acumulării acelor informații, mi s-au părut o mare prostie. Și iată cum Universul mă aducea să dau cu nasul de propria mea neîncredere. O zăream chiar in mine! Ca și cum mormântul cenușiu nu era suficient de sinistru m-a îndemnat ceva și am dat la parte capacul criptei. De acolo au năvălit afară urgent niște arătări negre, diforme, destul de volatile. S-au unduit de colo colo, apoi le-am pierdut din vedere. Am refuzat să mă gândesc pe moment cam ce s-a întâmplat cu ele. Firul logic îmi șoptea că s-au proptit în aură. Ce erau totuși acele năluci? Urma să resimt curând. M-am simțit stoarsă energetic, apoi a pornit durerea de gât și tusea. Am revenit la manual și citind teextele corespunzătoare din psihologia transgenerațională am structurat materialul astfel încât să realizez să e vorba despre niște credințe îngropate, dar care nu-mi aparțineau mie, ci unor înaintași. Scotocind prin memorie am dezgropat niște amintiri străvechi, in care tata mă instruia să nu beau apă de la frigider că mă va durea gâtul și voi tuși, dar nici să nu consum înghețată. Dar mie mi se păreau aceste indicații niște prostii. Însă copilul iubitor din mine nu dorea să-și dezamăgească părintele. Așa că eram captivă între frica de a nu pierde dragostea tatălui prin neascultare și neplăcerea de a tuși dacă beau apă rece ori insatisfacția de a mă priva de delicioasa înghețată. Iată cum un părinte are impresia că-și apără progenitura de ceva rău, în schimb nu face decât să-i limiteze existența. Acest exemplu ne arată cum credințele ce sălășluiesc in mentalul propriu sunt cele care ne aduc prejudicii majore. Evident că toate aceste asumpții sosesc cu alai bine garnisit: justificările. Mintea nu lasă lucrurile de izbeliște, ci încearcă să convingă. În acest sens, egoul strânge o sumedenie de argumente care mai de care mai plauzibile. În cazul nostru, tatăl meu susținea că pe el îl doare gâtul și tușeșete ori de câte ori bea apă de la frigider. Ce nu știa el era că tocmai credința lui in acele fraze era motorul ce-i crea realitatea respectivă. Suntem tributari convingerilor ce ne locuiesc psihismul. Cursul de miracole spune: Vulnerabilitatea sau invulnerabilitatea e rezultatul propriilor tale gânduri. Cu excepția gândurilor tale, nimic nu te poate ataca. Evident Cursul nu reduce omul la trupul său. Corpul poate fi lovit sau rănit, dar spiritul nu. Oare de ce nu se întreba tata cum de la el funcționează lucrurile în acest fel, iar la alte sute de oameni apa rece trece nestingherită prin gât? Nu am izbutit să dezleg dilema astfel încăt am hotărât să o îndes undeva. Toate aceste amintiri au revenit brusc, imediat ce am dat la o parte masca aroganței și m-am uitat ce se găsește sub ea. Am rămas cu gura căscată de ceea ce zăcea în mintea mea și eu habar nu aveam. Acum cugetam ce consum fantastic de energie trebuie să fi consumat corpul și mintea pt a menține fixat acel capac de mormânt mental. Totul trebuie să fi fost similar unei oale de presiune întrucât acele amintiri, povețe parentale jinduiau cu disperare să fie băgate în seamă. Ideea că dacă ai uitat ceva, acela nu mai are nici o putere asupra psihicul e o mare bazaconie. Dacă stăm să ne gândim câte sute de definiții mentale, de păreri ale altora zac în noi, câte decizii demente adoptate în infantilitate, câte credințe neconștientizate care își exercită efectele dubioase asupra vieții noastre parcă ne apucă spaima. Numai observându-ne mintea ne putem debarasa de ele, adică să ne sustragem de sub influența lor.