Sursa primară a durerii sufleteşti

Paradoxal, despre piesele esenţiale supravieţuirii în acesta realitate, nu învăţăm nimic. “Nu învăţăm”, în sensul că nu studiem în mod conştient şi sârguincios, că pentru probele de admitere la liceu sau ca pentru un examen de licenţă. Asimilăm “după ureche” ce afirmă cu emfază mătuşa sau ce şopteşte tainic colegul de la serviciu. Dar suferinţa sufletului persistă indiferent ce facem, cum procedăm sau unde călătorim. Uneori e amorţită temporar cu anestezice de forma cumpărăturilor, alcoolului, sexului, unei excursii, etc. După o scurtă perioadă de repaus, reapare. Se manifestă ca o senzaţie difuză, zbârnâitoare, de nemulţumire interioară, de gol, de neîmplinire, de lipsă acută. Ca şi cum ceva fundamental absentează. Cumva ratăm cel mai hotărâtor element al vieţii noastre fără însă să înţelegem ce anume este misteriosul, eternul, crucialul pribeag. Trăim cu iluzia că dacă împlinim un obiectiv (finalizăm o facultate, ne căsătorim, avem un copil sau construim o casă fabuloasă sau variaţiuni pe aceeaşi temă) se va stinge mistuirea jalnică dinlăuntru. Dar ea nu se disipă şi nici nu ne părăseşte vreo clipă. Indiferent cât ne străduiam sau ce ţeluri măreţe, sofisticate desăvârşim, nimic nu pare să fie de ajuns pentru forul nostru interior, veşnic nesăţios. Astfel, casa construită nu e suficient de spaţioasă, partenerul de cuplu e prea preocupat cu afacerea şi nu are timp disponibil pentru noi, copii nu învaţă îndeajuns de bine, banii nu sunt în cantitatea dorită si apoi alte sute de nimicuri sâcâitoare nu se aşează pe făgaşul imaginat de mintea noastră. Nimic nu e deajuns şi multe alte lucruri se găsesc disponibile pentru noi în cantităţi prea strâmtorate. Trăim perpetuu gândind şi tânjind viitorul, făurind planuri de vacanţă, ţeluri pentru realitatea curentă, toate scopuri îndepărtate. Dar momentul prezent când îl trăim? Cand suntem fericiti doar pentru ca fiinţăm sau multumiţi doar cu ceea ce posedam acum? Cateodată uităm chiar să admirăm un trandafir magnific, roşu, suav. Trecem pe langa el preocupati de atotprezentele probleme cotidiene, ratând cu inconştienţă o clipă de bucurie simplă, plenară. Am auzit nenumărate persoane care susţineau cu emfază: ”când copii mei vor creşte mari, voi scăpa de griji, de necazuri, de temeri”, “dacă izbutesc să plec în Italia să lucrez, voi fi fericit”, fără să priceapă că oriunde se deplasează şi orice activitate împlinesc, cară propria personalitate şi mentalitate psihică. Apoi ţelurile sunt atinse, urmează o adiere de bucurie eliberatoare, însă prea curând realitatea se reaşează în făgaşul ei “normal” şi dâra persistentă de supliciu emoţional răzbate spre suprafaţă, îmbibând cu mirosul ei pestilenţial acţiunile cotidiene. Trist este faptul că nimeni din jur nu sesizează starea de fapt a lucrurilor. Indivizii consideră această nemulţumire perpetuă drept sănătate psihică (de vreme ce toţi simţim la fel!). În fapt, manualele de psihiatrie definesc termenul de “normalitate astfel: "normalitatea poate fi în general exprimată de o stare sau desfăşurare firească (naturală) a obiectelor, fenomenelor, proceselor etc. sau concordantă cu intenţiile raţionale ale făuritorului." Într-o traducere liberă acesta înseamnă că normal este ceea ce înfăptuieşte, se poartă, vorbeşte, se mişcă, etc, majoritatea oamenilor dintr-o societate sau comunitate. Dacă, de exemplu, la un moment dat majoritatea persoanelor dintr-o ţara ar începe să umble în mâini, acel comportament ar impune normalitatea. Iar indivizii răzleţi, care ar îndrăzni să calce pe picioare, ar fi huiduiţi zdravăn şi etichetaţi bolnavi psihic. Ceea ce vreau să punctez este faptul că durerea din suflet ne însoţeşte cu conştiinciozitate de atâta amar de vreme, pretutindenti, în variaş ocazii, am audiat informaţii despre ea de la absolut toate cunoştinţele, prietenii noştri încât PARE normală salasuirea ei în vizuina spiritului nostru. Aparent pare, dar nu este! Totul nu este decât o iluzie creată de minte, de tiparurile gândirii, de obişnuinţe profund înrădăcinate, de mentalităţi stupide sădite în fragedă copilărie, de convingeri moştenite din familie, de legi nescrise vehiculate printre rubedenii. Suferim şi suferim inutil, în virtutea şi consecvenţi unor loialităţi stupide, dar inconştiente. Să vă ofer un exemplu elocvent. În familia mea era absolut „normal” ca membrii să-şi descarce furia prin ţipete violente şi să-şi rezolve diferendele prin zbierete infernale, şi tonalităţi stridente. Cine ţipa mai tare părea să câştige războiul. Dupa descărcarea aferentă, cerul casnic se însenina şi interacţiunile decurgeau ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici un membru nu purta ranchiună. Am crescut asimilând tiparul cu pricina, înţelegând, crezând cu convingere că aceasta este calea eficientă şi acceptabilă de setare a conflictelor. Surpriză ....când m-am mărit şi am intrat în alte comunităţi. La început nici măcar nu înţelegem motivul pentru care unii prieteni sau colegi îmi întorceau brusc spatele şi se arătau bosumflaţi sau mă ocoleau. Eram derutată, fiindcă nu făceam decât să aplic ceea ce dobândisem în familie, adică CEEA CE ERA NORMAL în familia mea de provenienţă. Însă normalul nu e similar cu NATURALUL. Normalul este doar o secvenţă de comportament sau un pattern cognitiv pe care le-am exersat îndelung şi ca urmare le-am memorizat temeinic. A sosit momentul să renunţăm la programele automate şi să analizăm ce facem, cum procedăm şi mai ales de ce acţionăm într-o situaţie de o anume manieră şi nu în altă formă. Urmărind cu perseverenţă modalitatea concretă în care ne manifestăm, devenind mai conştienţi la noi înşine vom descoperi amănunte surprinzătoare despre noi. Sursa acestor blocaje care împrăştie suferinţa se află înlăuntrul nostru şi nu ceea ce afirmă sau în ceea ce face interlocutorul nostru. Dacă aveţi întrebări sau dileme personale vă invit să-mi scrieţi pe adresa mea de mail: psiholog_maria@yahoo.com