Acționăm și ne simțim în funcție de presupuneri

Presupunerile rulează automat în fundalul intelectului nostru și ne influențează dispoziția și viața mai abitir decât ne închipuim. Ce e și mai straniu derivă din faptul că aceste năluciri psihice nu sunt detectate decât dacă ne orientăm farul conștiinței asupra propriului câmp mental. Fiindcă ele par foarte veridice ne rămâne iluzia că interpretarea pe care o acordăm evenimentelor e urmarea unor deducții complicate, sofisticate sau a unor raționamente foarte elaborate și acurate. Încrederea pe care o alocăm ipotezelor interioare le acordă credibilitate și mai nefast, le predispune să se propage mai departec(adică să fie utilizate învviitor). Așa ne trezim că dispoziția noastră veselă se preschimbă urgent în disperare doar fiindcă investim confianță într-o plăsmuire personală. De exemplu vorbesc la telefon cu o mătușă și apoi o cer și pe fiica ei, respectiv pe verișoara mea. Dar mătușa îmi comunică că persoana solicitată e angajată într-o altă convorbire și mă va suna ea ulterior. După un sfert de oră sună telefonul, dar la aparat e tot mătușa care o scuză pe fiica ei spunând că nu poate să mă sune fiindcă vorbește la mobil cu un meșter și că totul va dura încă mult timp. De aici, fondul gândirii mele negative pornește să construiască un scenariu ficțional care mă instigă să presupun că în realitate verișoara mea de fapt nu dorește să comunice cu mine și că a montat-o pe mătușă să mă mintă. Brusc voi fi invadată de un val de revoltă ce se prăbușește în mânie. Rulajul gândurilor asociate acestor emoții va chema din ce în ce mai multă furie, care vor ridica valuri immense de gânduri cu aceeași frecvență joasă. Cugetele vor mâna avalașa furibundă spre o tornadă: Cum adică nu vrea să vorbească cu mine? (adică deja iau presupunerea mea drept absolut adevărată). Din acest moment, numai o detașare meditativă mă va extrage din prăbușirea in depresie, care ar susține fără drept de apel că nu sunt iubită în familie, apoi prin generalizare excesivă că toată lumea mă respinge sau că nu am valoare. Fără concentrarea conștiinței asupra interiorului meu, fără înțelegerea faptului că eroarea pornește de la conferirea aurei de veracitate unei simple presupuneri, starea mea emoțională va fi târâtă în nefericire pt zile întregi. Și e grav că eu voi fi convinsă că toate aceste deducții aberante constituie realitatea! Credibilitatea raționamentelor mele derivă din convingerea că ce gândesc eu e bine, e correct, că deducțiile respective sunt ale mele, mă reprezintă și-mi vor bine absolut. Nimic mai ficțional: integrala procesare mentală stă sub auspiciile programelor mentale ale egoului, care țintește propriile interese (și nu pe cele ale spiritului inocent, dacă aș putea să afirm că spiritul are interese). Unicul țel al spiritului ar fi trezirea. Apoi un alt semn de întrebare inpune ideea că adesea egoul se apără automat, de orice. Nu e neapărat că el e rău intenționat, ci mai degrabă că în analele lui vaste stă aruncată vreo informație perimată, care stipulează că e din incidentul cu pricina se scurge pericol. Pur și simplu din datele egoului, el înțelege că e amenințat. Ca să vedeți cum funcționeză acest gen de interpretare deplasată haideți să vedem un exemplu: o femeie a locuit într-o încarnare anterioară în casa unui obez. După o ceartă, el a omorât-o. În prezent, femeia fuge și tresare speriată ori de câte ori un supraponderal se apropie de ea. Bărbatul gras nu e periculos in sine, dar egoul, care știe ce a pățit un alt corp, crede că frica actuală îi va proteja noul trup care-l găzduiește. Același proces se întâlnește și în cursul unei singure încarnari atunci când de pildă am fost la un pas de înec și de atunci nu mai vrem să auzim de mare. Conștientul nici măcar nu miroase, nu sesizează vreo dâră de amenințate, dar inconștient ne temem. Explicația rezidă în datele cumulate in mii de vieți anterioare, despre care nu ne mai aducem aminte. Însă orice faptă, orice gând sau emoție sunt stocate in memoria extinsă, iar egoul are acces la ea. Pare frustrant, dar Dumnezeu a decis că așa ne protejează de vinovății din trecut, de violențe comise sau de traume groaznice exprimentate împotriva noastră. Meditați cam ce impact ar avea asupra voastră descoperirea că într-o încarnare precedentă ați fost criminal în serie ori că mama actuală v-a fost cel mai aprig dușman dintr-o altă viață?! Oare nu v-ar năpădi fel de fel de întâmplări care nu au nici o conexiune cu ce se petrece in existența contemporană? Oare nu v-ar veni infinit mai dificil să dezvoltați o relație armonioasă? Dumenezu ne oferă cu orice trup nou , o nouă șansă de a remedia lucrurile din trecut, de a îndrepta greșelile comise altă dată. Învățând mereu și mereu din erorile noastre ne elevăm nivelul de conștiință, iar concomitent cu acest proces izbutim să elaborăm o nouă perspectivă asupra incidentelor trecute, dar și a celor viitoare. Căci acesta semnifică la urma urmei un nou gradient de conștiință; modificarea in bine a percepției, întrezărirea adevărului, debarasarea de himerele întrețesute de mintea noastră aservită programelor disfuncționale ale egoului. Ființa reală, spiritul e captivă într-un triumvirat abominabil, compus din: - Un trup, care e inert prin el însuși. Nu trăiește, nici nu moare, e numai o masă coerentă de materie grosieră. El e însuflețit de energia spiritului, iar când acesta din urmă pleacă, corpul rămâne nemișcat. Operațiunea, denumită popular moarte sperie oamenii, care văd rigid, țeapăn ceea ce ei considerau a fi individul cunoscut. Teama crâncenă de deces derivă din reducția persoanei, adică a ansamblului la organismul de carne. - O minte, care și ea e constituită tot din energie, însă de o calitate mai eterată. Mintea servește egoul, adică o masă gigantică de programe. Egoul e precum softul unui calculator. El rulează numai subrutinele încărcate. Acum sesizăm că tot ceea ce ne trece prin cap derivă exclusiv din acumulările informaționale din trecut. Adică tot timpul noi accesăm și frământăm numai trecutul, vedem numai trecutul și interpretăm realitatea (sau mai corect ceea ce credem noi că e realitatea) prin prisma depozitelor mentale din trecut. - Spiritul, care doarme. El e pur, inocent, sfânt (orice creează Dumnezeu e sacru), însă e identificat cu egoul. In traducere asta înseamnă că spiritul e convins că el nu are esență divină, ci că este separat de restul Creației. Cum lăcașul egoului este trupul, iar egoul se aliază cumva cu organismul fizic rezultă că și spiritul crede și el că e doar un corp vulnerabil, care va muri cândva. Din aceste credințe dubioase răsar fricile (instinctele de supraviețuire își spun cuvântul, orice ființă jinduiește să trăiască), neputințele de tot felul, gelozia, resentimentele și restul cohortei de emoții nefaste. Una dintre cele mai spectaculoase salturi evolutive ar fi să nu mai credem ce ne șoptește propria minte. Un pas anterior ar fi să ne observăm rulajul gândurilor, apoi să nu mai investim confianță în interpretările iluzorii ale acestora. Un dicton demn de a fi aplicat cu success ar fi: NU ȘTIU. E anevoios pt un ego să admită (chiar și in forul lui interior că nu știe). Îi ciobește imaginea despre sine. Egoul tinde constant să se valorizeze din orice, iar a-și spune că nu știe îl supără, îi diminuează autointitulata importanță de sine. Dar e extrem de util pt spirit, pt trezirea lui din adormire. Refuzând să mai energizăm cu încrederea noastră halucinațiile personale (adică concluziile izvorâte din analizele noastre psihice despre ce fac, ce spun, ce au gândit, ce cred alții, și colaterale) ne vom dezlipi puțin de anumite idei disfuncționale ce locuiesc comod în mintea noastră și ne sabotează acțiunile. Cum ne sabotează? Pâi tocmai aici e buba. Investigațiile noastre mentale, adică ceea ce presupunem noi că spun alții referitor la noi sau modul în care traducem felul in care au acționat unii vis a vis de noi ne afectează relațiile. Concluziile noastre, în care credem cu tărie ne predispun să răspundem morocănos unui invidis (despre care suntem convinși că ne vrea răul, deși nu avem dovezi, ci numai presupuneri pe care le luăm drept adevăruri universal valabile), ori ne aruncă în prăpastia supărării fiindcă un apropiat nu a făcut ce doream noi. Ca să exemplific modul concret in care ar putea fi aplicat dictonul nu știu: Un bărbat îi povestește unui amic că in fiecare seară conduce cu mașina o colegă de birou, care accidental stă în apropierea blocului lui. Pe drum, el proaspăt angajat o mai întreabă pe femeie despre ce se petrece prin firmă. După care el vede la avizierul de perete un anunț, care spune că șeful a hotărât ca doamna cu pricina să acorde consultații întregului personal, pt ca ei să nu i se mai răpească din timpul liber cu întrebări. Bărbatul se supără, se simte vizat, învinovățit pe nedrept și consideră că șeful e părtinitor, că i-a fost stricată imaginea de sine, că acum șeful îl are în vizor ca neserios. Aplicând dictonul nu știu, el va găsi că nicăieri in anunț nu se menționa că el personal răpește timpul doamnei, că el practice nu știe ce gândește șeful despre el, că toate deducțiile sale derivă din fitrele minții sale (care în copilărie era frecvent acuzat de boacănele fratelui său) și că in fapt nimeni nu l-a acuzat de nimic. Totul se construia doar in mintea sa, prin presupuneri. Astfel observăm cum furia, tristețea, vinovăția, senzația de a fi nedreptățit pe care le-a trăit bărbatul sunt rezultatele unor analize mentale defectuoase. Dacă omul nostrum s-ar fi detașat de sfaturile egoului său, pricepând că totul nu e decât un miraj psihic urât, nu ar fi experimentat atât de multe energii toxice. Și chiar nu știm ce cugete străbat capetele celorlalți participanți la traficul vieții! Abia dacă reușim să zărim câte ceva din gândurile care ne populeză propria noastră minte, de unde să cunoaștem ce asumpții nutresc cunoscuții? De unde răsare atâta singuranță despre ce gândesc, despre ce cred alții? Totul nu e decât imaginație debordantă.