Acționăm și ne simțim în funcție de presupuneri

Presupunerile rulează automat în fundalul intelectului nostru și ne influențează dispoziția și viața mai abitir decât ne închipuim. Ce e și mai straniu derivă din faptul că aceste năluciri psihice nu sunt detectate decât dacă ne orientăm farul conștiinței asupra propriului câmp mental. Fiindcă ele par foarte veridice ne rămâne iluzia că interpretarea pe care o acordăm evenimentelor e urmarea unor deducții complicate, sofisticate sau a unor raționamente foarte elaborate și acurate. Încrederea pe care o alocăm ipotezelor interioare le acordă credibilitate și mai nefast, le predispune să se propage mai departec(adică să fie utilizate învviitor). Așa ne trezim că dispoziția noastră veselă se preschimbă urgent în disperare doar fiindcă investim confianță într-o plăsmuire personală. De exemplu vorbesc la telefon cu o mătușă și apoi o cer și pe fiica ei, respectiv pe verișoara mea. Dar mătușa îmi comunică că persoana solicitată e angajată într-o altă convorbire și mă va suna ea ulterior. După un sfert de oră sună telefonul, dar la aparat e tot mătușa care o scuză pe fiica ei spunând că nu poate să mă sune fiindcă vorbește la mobil cu un meșter și că totul va dura încă mult timp. De aici, fondul gândirii mele negative pornește să construiască un scenariu ficțional care mă instigă să presupun că în realitate verișoara mea de fapt nu dorește să comunice cu mine și că a montat-o pe mătușă să mă mintă. Brusc voi fi invadată de un val de revoltă ce se prăbușește în mânie. Rulajul gândurilor asociate acestor emoții va chema din ce în ce mai multă furie, care vor ridica valuri immense de gânduri cu aceeași frecvență joasă. Cugetele vor mâna avalașa furibundă spre o tornadă: Cum adică nu vrea să vorbească cu mine? (adică deja iau presupunerea mea drept absolut adevărată). Din acest moment, numai o detașare meditativă mă va extrage din prăbușirea in depresie, care ar susține fără drept de apel că nu sunt iubită în familie, apoi prin generalizare excesivă că toată lumea mă respinge sau că nu am valoare. Fără concentrarea conștiinței asupra interiorului meu, fără înțelegerea faptului că eroarea pornește de la conferirea aurei de veracitate unei simple presupuneri, starea mea emoțională va fi târâtă în nefericire pt zile întregi. Și e grav că eu voi fi convinsă că toate aceste deducții aberante constituie realitatea! Credibilitatea raționamentelor mele derivă din convingerea că ce gândesc eu e bine, e correct, că deducțiile respective sunt ale mele, mă reprezintă și-mi vor bine absolut. Nimic mai ficțional: integrala procesare mentală stă sub auspiciile programelor mentale ale egoului, care țintește propriile interese (și nu pe cele ale spiritului inocent, dacă aș putea să afirm că spiritul are interese). Unicul țel al spiritului ar fi trezirea. Apoi un alt semn de întrebare inpune ideea că adesea egoul se apără automat, de orice. Nu e neapărat că el e rău intenționat, ci mai degrabă că în analele lui vaste stă aruncată vreo informație perimată, care stipulează că e din incidentul cu pricina se scurge pericol. Pur și simplu din datele egoului, el înțelege că e amenințat. Ca să vedeți cum funcționeză acest gen de interpretare deplasată haideți să vedem un exemplu: o femeie a locuit într-o încarnare anterioară în casa unui obez. După o ceartă, el a omorât-o. În prezent, femeia fuge și tresare speriată ori de câte ori un supraponderal se apropie de ea. Bărbatul gras nu e periculos in sine, dar egoul, care știe ce a pățit un alt corp, crede că frica actuală îi va proteja noul trup care-l găzduiește. Același proces se întâlnește și în cursul unei singure încarnari atunci când de pildă am fost la un pas de înec și de atunci nu mai vrem să auzim de mare. Conștientul nici măcar nu miroase, nu sesizează vreo dâră de amenințate, dar inconștient ne temem. Explicația rezidă în datele cumulate in mii de vieți anterioare, despre care nu ne mai aducem aminte. Însă orice faptă, orice gând sau emoție sunt stocate in memoria extinsă, iar egoul are acces la ea. Pare frustrant, dar Dumnezeu a decis că așa ne protejează de vinovății din trecut, de violențe comise sau de traume groaznice exprimentate împotriva noastră. Meditați cam ce impact ar avea asupra voastră descoperirea că într-o încarnare precedentă ați fost criminal în serie ori că mama actuală v-a fost cel mai aprig dușman dintr-o altă viață?! Oare nu v-ar năpădi fel de fel de întâmplări care nu au nici o conexiune cu ce se petrece in existența contemporană? Oare nu v-ar veni infinit mai dificil să dezvoltați o relație armonioasă? Dumenezu ne oferă cu orice trup nou , o nouă șansă de a remedia lucrurile din trecut, de a îndrepta greșelile comise altă dată. Învățând mereu și mereu din erorile noastre ne elevăm nivelul de conștiință, iar concomitent cu acest proces izbutim să elaborăm o nouă perspectivă asupra incidentelor trecute, dar și a celor viitoare. Căci acesta semnifică la urma urmei un nou gradient de conștiință; modificarea in bine a percepției, întrezărirea adevărului, debarasarea de himerele întrețesute de mintea noastră aservită programelor disfuncționale ale egoului. Ființa reală, spiritul e captivă într-un triumvirat abominabil, compus din: - Un trup, care e inert prin el însuși. Nu trăiește, nici nu moare, e numai o masă coerentă de materie grosieră. El e însuflețit de energia spiritului, iar când acesta din urmă pleacă, corpul rămâne nemișcat. Operațiunea, denumită popular moarte sperie oamenii, care văd rigid, țeapăn ceea ce ei considerau a fi individul cunoscut. Teama crâncenă de deces derivă din reducția persoanei, adică a ansamblului la organismul de carne. - O minte, care și ea e constituită tot din energie, însă de o calitate mai eterată. Mintea servește egoul, adică o masă gigantică de programe. Egoul e precum softul unui calculator. El rulează numai subrutinele încărcate. Acum sesizăm că tot ceea ce ne trece prin cap derivă exclusiv din acumulările informaționale din trecut. Adică tot timpul noi accesăm și frământăm numai trecutul, vedem numai trecutul și interpretăm realitatea (sau mai corect ceea ce credem noi că e realitatea) prin prisma depozitelor mentale din trecut. - Spiritul, care doarme. El e pur, inocent, sfânt (orice creează Dumnezeu e sacru), însă e identificat cu egoul. In traducere asta înseamnă că spiritul e convins că el nu are esență divină, ci că este separat de restul Creației. Cum lăcașul egoului este trupul, iar egoul se aliază cumva cu organismul fizic rezultă că și spiritul crede și el că e doar un corp vulnerabil, care va muri cândva. Din aceste credințe dubioase răsar fricile (instinctele de supraviețuire își spun cuvântul, orice ființă jinduiește să trăiască), neputințele de tot felul, gelozia, resentimentele și restul cohortei de emoții nefaste. Una dintre cele mai spectaculoase salturi evolutive ar fi să nu mai credem ce ne șoptește propria minte. Un pas anterior ar fi să ne observăm rulajul gândurilor, apoi să nu mai investim confianță în interpretările iluzorii ale acestora. Un dicton demn de a fi aplicat cu success ar fi: NU ȘTIU. E anevoios pt un ego să admită (chiar și in forul lui interior că nu știe). Îi ciobește imaginea despre sine. Egoul tinde constant să se valorizeze din orice, iar a-și spune că nu știe îl supără, îi diminuează autointitulata importanță de sine. Dar e extrem de util pt spirit, pt trezirea lui din adormire. Refuzând să mai energizăm cu încrederea noastră halucinațiile personale (adică concluziile izvorâte din analizele noastre psihice despre ce fac, ce spun, ce au gândit, ce cred alții, și colaterale) ne vom dezlipi puțin de anumite idei disfuncționale ce locuiesc comod în mintea noastră și ne sabotează acțiunile. Cum ne sabotează? Pâi tocmai aici e buba. Investigațiile noastre mentale, adică ceea ce presupunem noi că spun alții referitor la noi sau modul în care traducem felul in care au acționat unii vis a vis de noi ne afectează relațiile. Concluziile noastre, în care credem cu tărie ne predispun să răspundem morocănos unui invidis (despre care suntem convinși că ne vrea răul, deși nu avem dovezi, ci numai presupuneri pe care le luăm drept adevăruri universal valabile), ori ne aruncă în prăpastia supărării fiindcă un apropiat nu a făcut ce doream noi. Ca să exemplific modul concret in care ar putea fi aplicat dictonul nu știu: Un bărbat îi povestește unui amic că in fiecare seară conduce cu mașina o colegă de birou, care accidental stă în apropierea blocului lui. Pe drum, el proaspăt angajat o mai întreabă pe femeie despre ce se petrece prin firmă. După care el vede la avizierul de perete un anunț, care spune că șeful a hotărât ca doamna cu pricina să acorde consultații întregului personal, pt ca ei să nu i se mai răpească din timpul liber cu întrebări. Bărbatul se supără, se simte vizat, învinovățit pe nedrept și consideră că șeful e părtinitor, că i-a fost stricată imaginea de sine, că acum șeful îl are în vizor ca neserios. Aplicând dictonul nu știu, el va găsi că nicăieri in anunț nu se menționa că el personal răpește timpul doamnei, că el practice nu știe ce gândește șeful despre el, că toate deducțiile sale derivă din fitrele minții sale (care în copilărie era frecvent acuzat de boacănele fratelui său) și că in fapt nimeni nu l-a acuzat de nimic. Totul se construia doar in mintea sa, prin presupuneri. Astfel observăm cum furia, tristețea, vinovăția, senzația de a fi nedreptățit pe care le-a trăit bărbatul sunt rezultatele unor analize mentale defectuoase. Dacă omul nostrum s-ar fi detașat de sfaturile egoului său, pricepând că totul nu e decât un miraj psihic urât, nu ar fi experimentat atât de multe energii toxice. Și chiar nu știm ce cugete străbat capetele celorlalți participanți la traficul vieții! Abia dacă reușim să zărim câte ceva din gândurile care ne populeză propria noastră minte, de unde să cunoaștem ce asumpții nutresc cunoscuții? De unde răsare atâta singuranță despre ce gândesc, despre ce cred alții? Totul nu e decât imaginație debordantă.

Ne amăgim singuri investind energie în ficțiuni

Depunem eforturi herculeene pt a construi și păstra in viață castele de nisip. Toată strădania noastră de a ne edifica și consolida imaginea de sine, de a apărea celorlalți într-un fel anume (frumoși, deștepți, bogați sau invers victime neputincioase, amărâți, năpăstuiți) reprezintă un efort stupid, un consum de energie absolut dement. Ne tensionăm trupul, ne consorsionăm mintea, uneori ne și îmbolnăvim, totul in numele unei preaslăvite și mult prea apărate păreri despre sine. Dar ce e ea de fapt? O himeră, o construcție fantasmatică a minții noastre, îmbibate de programe mentale disfuncționale. Trăim cu iluzia că deținem o imagine de sine coerentă, închegată inteligent in jurul unor valori corecte, atemt și conștient selectate. Dar surpriză: opiniile noastre despre prestațiile personale fluctuează în asemenea măsură încât devin incoerente, se bat cap în cap. Desfășurați un exercițiu simplu: observați-vă ce părere aveți despre voi în varias situații concrete, traversate real. V-ati mândrit vreodată? Adică în traducere v-ati crezut foarte inteligenți și performați, superiori altora? Dar de greșit, ați greșit vreodată? Adică exprimând cu alte cuvinte, v-ați considerat vreodată fraieri, păcăliți, ineficienți? Dacă vă sprijiniți pe onestitate o să vedeți că ambele circumstanțe au fost într-adevăr experimentate. De aici ce rezultă? Că memoria fiecăruia are înregistrate o serie de situații care corespund ambelor variate de lucru. Astfel egoul construiește din primul set de incidente părerea că el este performant, iar din cealaltă serie de evenimente deduce că el este cam fraier. Reunind in câmpul conștient cele două opinii vom descoperi că ele sunt total antagonice. Deci mintea noastre crede în același timp că este performantă și fraieră. Cum de nu realizăm acest somplu adevăr? Egoul utiliează pe scară largă un mecanism de apărare denumit clivaj. Adică ține separate cele două expresii mentale. E ca și cum am plasa două obiecte în două cutii distincte. Ele nu se reunesc niciodată, adică nu apar ambele intr-o unică situație. Numai o investigație perseverentă, o autoobsevare conștientă va scoate la iveală discordanța. Cele două asumpții despre sine se activează pe rând, în condiții diferite, în funcție de dispoziția egouțului ori în concordanță cu interesele lui particulare, cu analize ale mediului: dacă are chef să fie victimă, îi e frică sau evaluează adversarul ca fiind mai puternic atunci scoate la înaintare condiția de fraier. Încercînd să pară mic, nevinovat, supus, el se gudură pe lângă celălalt și iese basma curată. Nu va fi lovit, deși iese cu imaginea puțin terfelită. Însă nici în acest ultim caz, egoul nu pierde fiindcă ulterior va interveni asupra amintirilor și le va distorsiona în asemenea hal încât va ajunge tot el să fie valorizat. Un exemplu ar fi ceva de genul: pierd un potențial post. Dar regurgitând incidentul voi fixa in memorie că oricum condițiile de angajare erau oribile, că șeful s-ar fi purtat grosolan (oare chiar știu eu cum s-ar fi purtat șeful?), că nici măcar nu vroiam postul, că ceilalți competitori aveau pile și din acest unic motiv au fost preferați. O variantă și mai extremă ar fi să uit cu totul întregul episod. Dacă mă întreabă cineva, eu chiar nu m-am prezentat la interviu. Printr-o măiatră ștersătură de condei îmi curăț imaginea de sine și afirm senin: eu n-am pierdut in viața mea un post. Chiar dacă altcineva va îndrăzni să mă contrazică îl voi ataca și-l voi ține de mincinos. și eu voi fi absolut convins că am dreptate! În cazul în care egoul apreciază că cunoaște sau poate mai mult decât anturajul se va umfla în pene și va extrage din depozitul memoriei părerea lui bună despre sine, se va infatua și se va revarsa peste ceilalți, încercând să probeze cât de deștept e el, cât de multe informații docte are, ce realizări și-a înscris el în palmares. Toate aceste idei despre sine (favorabile sau devalorizatoare la adresa personală) se reflectă în atitudine, în gânduri, în comportament și se strecoară în relația cu alteritatea. Evident că și toți ceilalți oameni posedă egouri, care de asemenea au judecăți bune și rele despre sine. Ca urmare, sesizăm că o relație devine în realitate o ciocnire între două egouri, fiecare încercând să impresioneze un alt ego, să-și consolideze imaginea despre sine sau să-l convingă pe interlocutor că el are dreptate. Mai tragic rămâne faptul că in forul intern fiecare chiar e convins că are dreptate! Aici am descris un singur exemplu, am analizat o unică pereche de concepte opuse. Imaginați-vă totuși că individul lucrează cu o plajă amplă de atribute descriptoare de personalitate. Iar debandada pomenită se reia pt fiecare pereche de trăsături. Ajungem la concluzia că deținem toate calitățile și toate defectele, deși nu recunoaștem acest fapt uimitor! Mă întreb stupefiată: la ce bun toate judecățile de valoare aplicate altora? Oricum toți suntem identici, doar că refuzăm să ne vedem! Apoi adăugați peisajului ideea că fiecare pereche de contrarii are grade diferite de intensitate, de accentuare in amsamblul caracterului, că există împrejurări în care urcă la suprafață o traumă puternic impregnată cu emoționalitate reziduală. Atunci va fi infinit mai prevalent trecutul personal decît orice considerente de mediu exterior. Acele îmbibări în situații trecute în care suferința nu a fost perlaborată conștient (adică nu am lucrat psihoterapeutic cu trauma și ea încă staționează în inconștientul nostru) vom acționa precum niște roboței teleghidați. În orice situație care seamănă cât de cât cu ceva traumatic din istoria personală de viață mintea noastră va reactiva toată gama de emoții copleșitoare, toată anxietatea reprimată, întreaga suferință terorizantă. Ele vor năvăli grămadă, copleșind spectrul conștient care va încerca să se apere cât mai mult. Ceea ce vom întrezări in acele minute de coșmar vor fi numai imaginile rezidente în mintea noastră. O traumă din trecut (și nu e neapărat necesar ca evenimentul dureros să fi fost parcurs in această încarnare) ne predispune mai mult decât orice să cântărim lumea înconjurătoare prin ochelari de cal, adică să deformăm integral percepția. Faptul că suntem identificați cu programele egotice ne determină să nu vedem realitatea. Deși psihologia și întreaga lumea științifică ssuține că percepem obiectele independent, Cursul de miracole și multe cercetări spirituale atestă că percepția e complet subjugată minții personale. Adică vedem ceea ce există in mintea noastră și nimic altceva. În sprijinul acestei aserțiuni vine și următorul exemplu: O femeie se angajează într-o companie privată. Acolo întâlnește un cuplu. La primele contacte, soțul îi face ochi dulci prospetei angajate, chiar sub nasul nevestei. Curând consoarta reacționează violent și ajunși în căminul conjugal pornește un scandal mostru asupra bărbatului. Acesta prins in flagrant se protejează, aruncând vina asupra angajatei celei noi. El susține cu lacrimi de crocodil că femeia trage de el, că ea aleargă după el, că el e o victimă nevinovată. Nevasta, dornică să-și continue mariajul îl crede și-l iartă. Acum începe să monitorizeze activitatea proaspetei colege de birou. Dar femeia cea nouă, inconștientă de conflictul dintre soți își vede de treaba ei la birou....până când la un moment dat nu-și mai găsește pixul preferat. Se uită după el pe birou și cum disperarea începe să o muște aruncă cu privirea de jur împrejur să depisteze dacă nu cumva i l-a luat cineva. Soția, care tot aștepta de mult sare satisfacută: Aha, te-am prins! Îl cauți pe soțul meu, vrei să te agăți în continuare de el, să-l faci să mă părăsească. De aici izbuctește un conflict mocnit, cu resentimente, capcane plasate abil ce vor conduce in final la concedierea noii angajate. Deși pilda pare decupată dintr-un film vă asigur că este absolut reală. Cam în acest fel ne precepem noi viața, ocupându-ne cu învârtitul iluziilor, cu interpretarea hazardată a mișcărilor semenilor fără să observăm că rulăm la nesfârșit niște idei fixe, frici dosite, de care fugim cu perseverență. Toate acestea derivă din concepțiile înmagazinate in memorie, de care nu ne mai aducem aminte, dar care ne dirijează gândirea într-o proporție mult mai mare decât ne imaginăm. Soluția? Autoobservarea permanentă, concomitent cu dezvoltarea capacității personale de a ne conștientiza traiul zilnic. Orice reacție descoperită la noi, orice gând observat și pus sub investigație conștientă ne va ajuta să ne scuturăm lanțurile sclaviei. Recompensa unei munci susținute cu noi înșine va fi libertatea de gândire. Acesta nu corespune cu anarhia sau cu nerespectarea normelor societale, ci unei atitudine interioare de libertate, unei prezențe mai conștiente, unei abilități de a acționa din iubire față de semenni și nu din interese meschine, din frică ori din cauză că nu știu altă metodă de a reacționa.