Ne amăgim singuri investind energie în ficțiuni

Depunem eforturi herculeene pt a construi și păstra in viață castele de nisip. Toată strădania noastră de a ne edifica și consolida imaginea de sine, de a apărea celorlalți într-un fel anume (frumoși, deștepți, bogați sau invers victime neputincioase, amărâți, năpăstuiți) reprezintă un efort stupid, un consum de energie absolut dement. Ne tensionăm trupul, ne consorsionăm mintea, uneori ne și îmbolnăvim, totul in numele unei preaslăvite și mult prea apărate păreri despre sine. Dar ce e ea de fapt? O himeră, o construcție fantasmatică a minții noastre, îmbibate de programe mentale disfuncționale. Trăim cu iluzia că deținem o imagine de sine coerentă, închegată inteligent in jurul unor valori corecte, atemt și conștient selectate. Dar surpriză: opiniile noastre despre prestațiile personale fluctuează în asemenea măsură încât devin incoerente, se bat cap în cap. Desfășurați un exercițiu simplu: observați-vă ce părere aveți despre voi în varias situații concrete, traversate real. V-ati mândrit vreodată? Adică în traducere v-ati crezut foarte inteligenți și performați, superiori altora? Dar de greșit, ați greșit vreodată? Adică exprimând cu alte cuvinte, v-ați considerat vreodată fraieri, păcăliți, ineficienți? Dacă vă sprijiniți pe onestitate o să vedeți că ambele circumstanțe au fost într-adevăr experimentate. De aici ce rezultă? Că memoria fiecăruia are înregistrate o serie de situații care corespund ambelor variate de lucru. Astfel egoul construiește din primul set de incidente părerea că el este performant, iar din cealaltă serie de evenimente deduce că el este cam fraier. Reunind in câmpul conștient cele două opinii vom descoperi că ele sunt total antagonice. Deci mintea noastre crede în același timp că este performantă și fraieră. Cum de nu realizăm acest somplu adevăr? Egoul utiliează pe scară largă un mecanism de apărare denumit clivaj. Adică ține separate cele două expresii mentale. E ca și cum am plasa două obiecte în două cutii distincte. Ele nu se reunesc niciodată, adică nu apar ambele intr-o unică situație. Numai o investigație perseverentă, o autoobsevare conștientă va scoate la iveală discordanța. Cele două asumpții despre sine se activează pe rând, în condiții diferite, în funcție de dispoziția egouțului ori în concordanță cu interesele lui particulare, cu analize ale mediului: dacă are chef să fie victimă, îi e frică sau evaluează adversarul ca fiind mai puternic atunci scoate la înaintare condiția de fraier. Încercînd să pară mic, nevinovat, supus, el se gudură pe lângă celălalt și iese basma curată. Nu va fi lovit, deși iese cu imaginea puțin terfelită. Însă nici în acest ultim caz, egoul nu pierde fiindcă ulterior va interveni asupra amintirilor și le va distorsiona în asemenea hal încât va ajunge tot el să fie valorizat. Un exemplu ar fi ceva de genul: pierd un potențial post. Dar regurgitând incidentul voi fixa in memorie că oricum condițiile de angajare erau oribile, că șeful s-ar fi purtat grosolan (oare chiar știu eu cum s-ar fi purtat șeful?), că nici măcar nu vroiam postul, că ceilalți competitori aveau pile și din acest unic motiv au fost preferați. O variantă și mai extremă ar fi să uit cu totul întregul episod. Dacă mă întreabă cineva, eu chiar nu m-am prezentat la interviu. Printr-o măiatră ștersătură de condei îmi curăț imaginea de sine și afirm senin: eu n-am pierdut in viața mea un post. Chiar dacă altcineva va îndrăzni să mă contrazică îl voi ataca și-l voi ține de mincinos. și eu voi fi absolut convins că am dreptate! În cazul în care egoul apreciază că cunoaște sau poate mai mult decât anturajul se va umfla în pene și va extrage din depozitul memoriei părerea lui bună despre sine, se va infatua și se va revarsa peste ceilalți, încercând să probeze cât de deștept e el, cât de multe informații docte are, ce realizări și-a înscris el în palmares. Toate aceste idei despre sine (favorabile sau devalorizatoare la adresa personală) se reflectă în atitudine, în gânduri, în comportament și se strecoară în relația cu alteritatea. Evident că și toți ceilalți oameni posedă egouri, care de asemenea au judecăți bune și rele despre sine. Ca urmare, sesizăm că o relație devine în realitate o ciocnire între două egouri, fiecare încercând să impresioneze un alt ego, să-și consolideze imaginea despre sine sau să-l convingă pe interlocutor că el are dreptate. Mai tragic rămâne faptul că in forul intern fiecare chiar e convins că are dreptate! Aici am descris un singur exemplu, am analizat o unică pereche de concepte opuse. Imaginați-vă totuși că individul lucrează cu o plajă amplă de atribute descriptoare de personalitate. Iar debandada pomenită se reia pt fiecare pereche de trăsături. Ajungem la concluzia că deținem toate calitățile și toate defectele, deși nu recunoaștem acest fapt uimitor! Mă întreb stupefiată: la ce bun toate judecățile de valoare aplicate altora? Oricum toți suntem identici, doar că refuzăm să ne vedem! Apoi adăugați peisajului ideea că fiecare pereche de contrarii are grade diferite de intensitate, de accentuare in amsamblul caracterului, că există împrejurări în care urcă la suprafață o traumă puternic impregnată cu emoționalitate reziduală. Atunci va fi infinit mai prevalent trecutul personal decît orice considerente de mediu exterior. Acele îmbibări în situații trecute în care suferința nu a fost perlaborată conștient (adică nu am lucrat psihoterapeutic cu trauma și ea încă staționează în inconștientul nostru) vom acționa precum niște roboței teleghidați. În orice situație care seamănă cât de cât cu ceva traumatic din istoria personală de viață mintea noastră va reactiva toată gama de emoții copleșitoare, toată anxietatea reprimată, întreaga suferință terorizantă. Ele vor năvăli grămadă, copleșind spectrul conștient care va încerca să se apere cât mai mult. Ceea ce vom întrezări in acele minute de coșmar vor fi numai imaginile rezidente în mintea noastră. O traumă din trecut (și nu e neapărat necesar ca evenimentul dureros să fi fost parcurs in această încarnare) ne predispune mai mult decât orice să cântărim lumea înconjurătoare prin ochelari de cal, adică să deformăm integral percepția. Faptul că suntem identificați cu programele egotice ne determină să nu vedem realitatea. Deși psihologia și întreaga lumea științifică ssuține că percepem obiectele independent, Cursul de miracole și multe cercetări spirituale atestă că percepția e complet subjugată minții personale. Adică vedem ceea ce există in mintea noastră și nimic altceva. În sprijinul acestei aserțiuni vine și următorul exemplu: O femeie se angajează într-o companie privată. Acolo întâlnește un cuplu. La primele contacte, soțul îi face ochi dulci prospetei angajate, chiar sub nasul nevestei. Curând consoarta reacționează violent și ajunși în căminul conjugal pornește un scandal mostru asupra bărbatului. Acesta prins in flagrant se protejează, aruncând vina asupra angajatei celei noi. El susține cu lacrimi de crocodil că femeia trage de el, că ea aleargă după el, că el e o victimă nevinovată. Nevasta, dornică să-și continue mariajul îl crede și-l iartă. Acum începe să monitorizeze activitatea proaspetei colege de birou. Dar femeia cea nouă, inconștientă de conflictul dintre soți își vede de treaba ei la birou....până când la un moment dat nu-și mai găsește pixul preferat. Se uită după el pe birou și cum disperarea începe să o muște aruncă cu privirea de jur împrejur să depisteze dacă nu cumva i l-a luat cineva. Soția, care tot aștepta de mult sare satisfacută: Aha, te-am prins! Îl cauți pe soțul meu, vrei să te agăți în continuare de el, să-l faci să mă părăsească. De aici izbuctește un conflict mocnit, cu resentimente, capcane plasate abil ce vor conduce in final la concedierea noii angajate. Deși pilda pare decupată dintr-un film vă asigur că este absolut reală. Cam în acest fel ne precepem noi viața, ocupându-ne cu învârtitul iluziilor, cu interpretarea hazardată a mișcărilor semenilor fără să observăm că rulăm la nesfârșit niște idei fixe, frici dosite, de care fugim cu perseverență. Toate acestea derivă din concepțiile înmagazinate in memorie, de care nu ne mai aducem aminte, dar care ne dirijează gândirea într-o proporție mult mai mare decât ne imaginăm. Soluția? Autoobservarea permanentă, concomitent cu dezvoltarea capacității personale de a ne conștientiza traiul zilnic. Orice reacție descoperită la noi, orice gând observat și pus sub investigație conștientă ne va ajuta să ne scuturăm lanțurile sclaviei. Recompensa unei munci susținute cu noi înșine va fi libertatea de gândire. Acesta nu corespune cu anarhia sau cu nerespectarea normelor societale, ci unei atitudine interioare de libertate, unei prezențe mai conștiente, unei abilități de a acționa din iubire față de semenni și nu din interese meschine, din frică ori din cauză că nu știu altă metodă de a reacționa.