Cât de mult ne influenţează trecutul propriu?

Evenimentele marcante, ce şi-au pus amprenta emoţională asupra psihismului nostru creează nişte filtre perceptive. Adică, incidentul dramatic din istoria noastră de viaţă ne-a deturnat sistemul afectiv în asemenea măsură încât de acum în colo, ori de câte ori ne ciocnim cu o situaţie ce pare similară o vom traduce prin prisma circumstanţei din trecut. În loc să vedem şi să decriptăm conjunctura în relaţie cu prezentul, cu ceea ce este ea de fapt, noi ne alipim de o parte a incidentului sau de un anume personaj şi denaturăm totul. Aceasta este identificarea: adică lipirea minţii de o parte a unei situaţii. Ce e rău aici? Tocmai faptul că prin această lipire de un segment al conjuncturii pierdem din vedere ansamblu, căpătăm o viziune ciuntită, deformată şi înţelegem altceva decât este. Aşa se nasc interpretările noastre mentale, care de pildă ne şoptesc că un străin ne-a jignit când de fapt omul a intenţionat cu totul altceva. Ca să observăm dinamica problematicii mult mai acurat să luăm un exemplu. Să presupunem că eu citesc o povestioară despre o pisiscă. Istorisirea curge astfel: O doamnă primeşte un pui de pisică. Copiii ei sunt super încântaţi şi cu timpul se ataşează de animăluţ. Apoi vremea se prelinge şi foştii copii părăsesc casa părintească. Pisica, obişnuită cu compania copiilor devine deprimată. Părinţii se îngrijorează şi-i aduc un pisoi negru. Dar pisica „principală” îl rejectează, astfel încât puiul este înlăturat din domiciliul familiei şi donat unei rude. La o primă lectură, pare un înşiruire de evenimente ce au în centru o pisică, deci aparent nimic legat de mine-cititorul. Dar cum eu cititorul mă identific, mintea mea se leagă de personajul care seamănă cel mai bine cu mine, care păţeşte drama pe care am trăit-o şi eu în trecutul meu. Să mai presupunem că eu, cititorul m-am născut într-o familie, ca al doilea copil, având un frate mai mare. Ciudat de similar, acest frate m-a respins încă de la naştere, simţindu-se ameninţat de invadarea „teritoriului lui”. Adică egoul său credea că toată casa îi aparţine numai lui, că părinţii sunt numai ai lui şi nu percepea nici un imbold să împartă ceva cu un „intrus”. Acestea fiind faptele trecutului meu, ca cititor, cu cine o să mă îndemne inima să mă identific in povestea pisicii? Cu puiul de pisică izgonit, evident! Deci, ce va traduce mintea mea din povestea citită? Că pisica cea mare era rea şi egoistă, că stăpânii pisicii iniţiale erau egoişti şi nu le păsa decât de prima pisică, că ei făceau totul numai pt plăcerea şi satisfacţia pisicii iubite, că puiul adus nu era iubit deloc, că pisoiul a trebuit să fie gonit de acasă numai ca să fie mulţumită pisica cea mare. Ce nedrptate va zbiera mintea mea, gândindu-se de fapt numai şi numai la drama mea din trecut. Adică mintea se va văicări şi se va victimiza de mama focului pe ea, dar comentând cu foc ce nedreptate i s-a întâmplat „amărâtului” de pui de pisică. Cum egoul se vede pe sine în locul puiului de pisică, îl va căina pe pisoi (ce a păţit, săracul!), dar în forul său înterior se va plânge pe sine de fapt. Aşa pricepem de ce unii cetăţeni sunt teribil de indignaţi de anumite incidente, care aparent nu au nici o conexiune cu ei. Astfel, în loc ca intelectul meu să vadă o simplă poveste cu personaje pisici, ea va sesiza drama lui din trecut. Va reînvia durerea din suflet vis a vis de preferinţa părinţilor faţă de fratele mai mare, va critica cu furie gestul stăpânilor care au aruncat pisicuţa „cea firavă” numai pt distracţia pisicii bătrâne, îi va condamna virulent de parcă aşa ar fi normal. E interesat de remarcat cum raţiunea fiecăruia dintre noi se crede îndreptăţită în judecăţile emise, are impresia că absolut tot restul omenirii va interpreta povestea in exact aceeaşi manieră. Acum înţelegem cum de doi indivizi zăresc aceeaşi scenă a realităţii, dar când şi-o reamintesc va fi diferită. Oricare dintre ei va trece informaţia prin filtrele trecutului său. Ce va răsări la căpătul procesului de filtrare va fi o deformare a realităţii întrucât pragramele cognitive stocate în depozitele noastre memorative schimbă totul. Ne fac să privim scena cu pricina prin prisma chinurilor îndurate in trecut. Acesta reprezintă o tentativă a minţii de reparare a trecutului. Însă atât timp cât nu reanalizăm conştient totul nu vom descoperi mesajul ascuns în evenimentele apărute in viaţa noastră. Soluţia predilectă a egoului în situaţii de acest gen este să-şi urască fratele şi să-şi învinovăţească părinţii şi fratele pt că „s-au purtat rău şi nedrept”. Dar toată vrăjmăşia din suflet nu va rămădui rana sufletească şi nici durerea, ci dimpotrivă o vor acutiza. Ce ar trebui concret, să fac eu ca să mă desprind de trecut şi să nu mă mai ardă sufletul când aud relatări analogice? În primul rând să văd că interpretez povestea prin lentila trecutului meu. Că tind să observ istorisirea din perspectiva micuţei pisicuţe gonite din casă. Că mă doare sufletul pt ea şi că-i blamez pe stăpâni. Toate aceste derulări mentale se datorează situaţiilor trăite de mine in copilărie. Deci, în loc să admonestez stăpânii pisicii pe motiv că au alungat o „biată pisicuţă fără apărare” mai instructiv pt mine ar fi să mă reîntorc şi să survolez propriul meu trecut. Să observ detaşat tortura afectivă care încă zace în subsolurile psihismului meu şi mă pertubă ori de câte ori apare vreun evenimente asemănător. Să încerc să extrag de acolo chinul cu pricina pt a mă elibera din lanţul durerii emoţionale. Cum procedez? În nenumărate cazuri, suferinţa este ţinută sub pragul atenţiei conştiente, astfel încât e nevoie de un eveniment oarecare ca să o facă vizibilă. În cazul de faţă, fenomenul declanşator e format tocmai din povestea pisicuţei izgnite. Deci când citesc istorisirea mă impresionez până la lacrimi (aparent de necazul pisicuţei), dar dacă îmi cercetez mintea mai profund sesizez că de fapt îmi plâng mie de milă. Pt ca să mă scap de „înduioşarea” inutilă: - Privesc suferinţa drept in faţă, rămân lângă ea în mod conştient Deşi mă doare inima, o accept. A o accepta nu semnifică să mă identific cu ea, ci să nu o resping pt că respingând-o o întăresc. - Îmi spun că „eu nu sunt această emoţie” şi continui să o contemplu de la o oarecare distanţă interioară. Refuz să fug din calea ei, deşi e teribil de anevoios să-i tolerez compania. Acceptând-o şi observând-o conştient, după ceva vreme energia ei se va disipa. Acesta e momentul în care am curăţat locul mental. - Un adjuvant al operaţiunii rezidă în inundarea locului cu pricina cu iubire. Dacă nu dispunem de enegia ei, putem face apel la o entitate superioară, de pildă la Isus Cristos. Vizualizându-L şi rămânând conectat la El vom simţi linişte şi pace in suflet. Să sesizez că mă consider o victimă, că vociferez pe tema „nedreptăţilor parentale” ori de câte ori se iveşte ocazia. În loc să încerc să desprind lecţia intenţionată de Univers vis a vis de mine, eu condamn mereu ce s-a întâmplat. Se naşte dilema: De ce n-am născut eu în familia aceea, tocmai în poziţia secundă, cu un frate mai mare, mai puternic, care să mă respingă şi mă bată? În loc să îmi plâng de milă toată viaţa, mai benefic ar fi să înţeleg mesajul, lecţia pitită în acest eveniment crucial al istoriei mele. Această vindecare emoţională nu se obţine decât prin travaliu conştient cu sine. Investigând cum am perceput impactul respingerii fraterne e posibil ca răvaşul Universului să fie: Uite cum se trăieşte respingerea unui membru apropiat al familiei! Observând asupra mea dezastru există mari şanse ca eu să nu mai procedez identic. Aceasta e maniera vie în care Excistenţa ne îndemană să-i asimilăm lecţiile şi să ne decopertăm straturile noroioase ce obturează iubirea!