Propriile resentimente ne otrăvesc

Și nu e o figură de stil! Literalmente energia furiei dospite (fiindcă resentimentele reprezintă mânie regurgitată) ne intoxică rațiunea, ne îmbolnăvește trupul și ne îmbătrânește prematur. Cursul de miracole afirmă că “să ai un resentiment înseamnă să-ți lași egoul să-ți stăpânească mintea și să-ți comdamni trupul la moarte”. Și ce se petrece dacă ne abandonăm rațiunea în mrejele egoului? Vom fi extrem de nefericiți. Toată suferința oamenilor provine exclusiv din lipirea spiritului divin, care este Esența noastră reală, de această structură emoțional-mentală care poartă titulatura de ego. De ce suntem amărâți? Pentru că eul decriptează lumea într-o manieră perversă, defensivă, dar și agresivă. El caută să se lupte cu orice și cu oricine. Eul vede lumea ca pe o amenințare, inducând permanent teroare in suflet, care conduce la furie și violență față de toată umanitatea. Dacă ne urmărim cu obiectivitate sau măcar cu sinceritate comportamentul nu se poate să nu observăm că ne purtăm urât, că ne atacăm chiar și cei mai apropiați parteneri de viață, adică tocmai persoanele despre care afirmăm constant că le iubim, că le protejăm, că ne sunt prieteni. Cum e posibil să spui că iubești pe cineva și apoi să-l insulți, să țipi la el, să te superi pe el, să nutrești ani in șir resentimente la adresa lui? Ce fel de dragoste e aceea? Iubirea e caldă, tandră, protectoare, atentă, dorește binele, nu se înfurie, nu pretinde nimic. Iubirea e stabilă în veșnicie, nu se poartă frumos doar dacă are interes pt ca în secunda următoare să răcnească că nu i-ai făcut pe plac. Acela e egoul răsfățat, care doar visează că iubește. Resentimentele ne țin chakra inimii închisă, fapt crud ce ne separă de frecvențele rafinate ale Universului. Noi singuri ne ferecăm inima când nu voim să iertăm, când ținem minte și tot rememorăm ce grozăvii monstruoase au comis alții împotriva noastră. Dar oare ne autochestionăm de ce au poposit acele evenimente nefaste în grădina vieții proprii? Nimic in lumea acesta nu vine pe gratis. Karma asigură echilibrul și dreptatea. Faptul că noi nu ne mai aducem aminte de acțiunile petrecute in alte încarcări nu ne scutelte de responsabilitatea lor. Dacă eu am jignit in altă viață o sumedenie de personae, chiar dacă acum am grijă să mă abțin pt că îmi e frică de consecințe, totuși Existența reglează conturile, pt ca și eu să simt pe pielea mea ce înseamnă o ofensă și să-mi restructurez atitudinea in profunzime. Poate că la suprafața manifestă a personalității mele nu mai eman insulte, dar în straturile de dedesubt comportamentul încă nu e remediat integral. Deși mă abțin să rănesc demnitatea altor indivizi, totuși îmi intersectez pașii cu oameni care mă ofensează. Acesta e modul subtil al Universului de a mă atenționa că această meteahnă a mea nu e încă tămăduită. Conștientizând-o la mine și restructurându-mi felul de a gândi se vor schimba in bine și condițiile exterioare ale destinului meu. Dacă în loc să mă uit la mine și să lucrez asupra personalității mele, eu voi crede interpretarea eului și voi alege să mă supăr, să frământ resentimente voi rata lecția intenționată de Univers. Rezultatul va fi că mintea și corpul meu vor suferi toxicitatea furiei mele depozitate acolo, iar mai târziu aceeași lecție îmi va fi prezentată cu alte personae, în alte circumstanțe de viață. Și așa din lecție refuzată de a fi asimilată in altă lecție pe care o ignor ajung să se repete in viața mea o serie de evenimente neplăcute. Ele par să se repete mereu și mereu până când mă voi trezi și voi catadixi să-mi pun întrebări: Măi dar de ce mie nu-mi iese nu știu ce proiect dorit, iar cutare l-a obținut din prima? De ce eu mă zbat ca peștele pe uscat și nu am bani, iar Georgel se scaldă in saci întregi? Răspunsul este întotdeauna in propria mea minte, în modul cum gândesc, cum mă port cu alții, in maniera in care răspund la provocările vieții. Atunci când cineva ajunge să-și adeseze totuși întrebări referitoare la ceea ce i se întâmplă lui, mintea poate să urmeze două trasee mai frecvente: - Să devină invidioasă, fără să înțeleagă nimic din realitate - Să admită că orice trăiește cineva e responsabilitatea lui, că el e cheia atât pt eșecul cât și pt succesul lui. Așa cum am mai menționat, karma reglează balanța vieții și a condițiilor de trai. Ceea ce pare facil de procurat pt unii, servit chiar de a gata pe tavă, pt alții constituie luptă crâncenă. Unii dețin de la părinții ceea ce alții se zbat o viață întregă fără să procure. Și egoul consideră că această stare de fapt e nedreptate. Dar el privește dintr-o perspectivă strâmtă, raportată numai la a avea sau a nu avea. Nu se uită îndărăt la ceea ce a întreprins in viețile anterioare , nu privește la sine, la cum se comportă cu Universul, nu se întreabă nici măcar dacă îi trebuie acel ceva râvnit. El doar vrea și cu asta basta! Și de aici se nasc o sumedenie de resentimente absolute inutile. Nu vine spre noi nimic din ceea ce nu ne trebuie pt a evolua! Și atunci nu ar fi mai înțelept să ne debarasăm de dorințe, să le așezăm sub semnul îndoielilor decât să ne umplem de toxine? De ce e mai facil să ne mâniem decât să iertăm? În societatea contemporană, iertarea are conotații proaste. Dacă ierți, dacă nu sari la bătaie ești luat de fraier. Sălășluim cu impresia că dacă nu ne apărăm ceilalți o să continue să ne atace, din ce in ce mai violent. Dar oare așa să fie? Am experimentat noi asta sau e o altă ficțiune in care ne punem convingerea pt a ne justifica atacul, legitimitatea propriei riposte? Undeva in străfundurile minții noastre egotice zace un orgoliu nemăsurat, care urlă rănit: Dar ce sunt eu să mă las călcat pe coadă? Las că-i arăt eu lui! Și așa ajungem să lovim cu sete și chiar să ni se pară că avem dreptate să procedăm astfel. Resentimentele pe care le păstrăm cu mare sfințenie, ca pe moaște prețioase sunt cele care întrețin focul răzbunării, care ne hrănesc furia la reamintirea incidentului demult trecut, care ne înfierbântă sângele și ne îndeamnă să ridicăm stindardul violenței. Ne închipuim că nu putem să renunțăm la resentimente, însă totul nu e decât o chestiune de motivație. De fapt nu vrem să le dăm drumul, socotindu-le ceva bun de păstrat, care ne protejează de alte umilințe posibile viitoare. Această logică însă e o ficțiune meșteșugită de ego tocmai ca să-și cocolească podoabele ce-l susțin in viață. De ce nu iertăm? - Pt că nu ne-a învățat nimeni. Nu am avut un model de iertare iubitoare. - Mulți dintre preoții care mai predică iertarea nu o aplică. O propăvăduiesc din gură, dar când vine vremea faptei inventească scuze și motive - Interesele și logica egoului practică perpetuarea resentimentelor, care întrețin ura, dorința de răzbunare și îi asigură lui viețuirea. Eul se alimentează din trecut. Dacă curățăm trecutul, dacă ne eliberăm de supărarea și furia conținută in dramele trecutului vom evada de sub modul de gîndire specific egotic. - Nimeni din jur nu practică iertarea adevărată, din inimă. A șterge complet din suflet și a curăța energetic toată furia episodului tragic e unica soluție pt a ne elbera de tirania resentimentelor. Trebuie să pricepem că nu facem un cadou agresorilor, ci ne înfăptuim nouă un car de bine, ne restabilim sănătatea fizică și trupească. - Suntem identificați, adică lipiți de acest ego, care funcționează sub legea talionului. Pt el iertarea e slăbiciune, prostie, nebunie curată. și noi spirite inocente, pure credem toate aceste baliverne. Ni se pare mai logic, mai practic să urâm și să ne infuriem decît să iertăm, fără să analizăm consecințele mentale ale fiecăreia in parte. Cum ne simțim când suntem mânioși? Agitați, irascibili, ne deranjează orice, nu tolerăm nimic, iar mai apoi după criză devenim sleiți, storși de energie. Evident de vreme ce furia consumă rezervele energetice ale organismului. Dar cum ne simțim când iertăm cu adevărat? Împăcați, fericiți, elberați de o povară. De ce refuzăm să consemăm toate acestea in memorie? Fiindcă și ea e guvernată de ego. Cea mai gravă repercursiune a depozitării mentale a resentimentelor e alcătuită din a uita cine suntem cu adevărat. Cursul de miracole stipulează: “Nu poți să ai resentimente și să-ți cunoști propriul Sine. Să ai un resentiment înseamnă să uiți cine ești. Să ai un resentiment înseamnă să te vezi ca trup.” Cum adică nu ne mai amintim cine suntem? Nu e vorba de a accesa colecția de informații din memorie, ci de a ne reamniti cine suntem cu adevărat, adică spirite create de Dumnezeu, nemuritoare, invulnerabile, care nu sunt niciodată amenințate de nimic. Cum ar fi să ne trăim existența corporalizată știind cu o certitudine dincolo de orice indoială că nimic nu ne periclitează viața? N-am fi sereni, fericiți, fără valuri de frică, furie, resentimente? Cine să ne perturbe când totul in jur e Creația lui Dumnezeu care ne iubește și ne vrea binele? Resentimentele se nasc in mintea noastră și rămân cantonate acolo tocmai din cauză că am uitat cine suntem cu adevărat. Sub imperiul egoului credem cu tărie că suntem trupuri goale, vulnerabile, muritoare, supuse bolilor, atacului, pierderilor, furiei, fricii. Iar instinctual când te simți vulnerabil și înfricoșat, ataci conform principiului dement că cea mai bună apărare e atacul. Dacă ne-am reaminti dincolo de orice dubiu că suntem spirte înfrățite, că ne iubim realmente unii pe alții nu am mai avea nimic de crâcnit împotriva nimănui. Dumnezeu a dat tot ce avea tuturor, in părți absolut egale. Și mă refer aici la Realitatea absolută și nu la bunuri pământești perisabile ori la valori mentale. Nu luăm nimic cu noi. Existența întrupată poate fi asimilată temporal cu o fracțiune de secundă comparativ cu veșnicia spiritului. Și atunci pt ce ne zbatem atât, pt ce ne amărâm, pt ce nutrim resentimente? Fiindcă pierdem din vedere obiectivul real al existenței: acela de a evolua spiritual. Ne amăgim cu scopuri mărunte, lumești, luându-ne ca oile unii după alții.

Teama de respingere

În istoria de viață sosește inevitabil un moment în care cineva ne respinge. Dar oare chiar celălalt o face sau e numai o interpretare personală? Atunci când ne sperie ceva tindem să-l zărim pretutindeni. Așa e și cu respingerea: atunci când ne îngrozește parcă o zărim peste tot, o decriptăm în ochii și cuvintelor tuturor oamenilor! De unde izvorăște această atotguvernantă groază de respingere? - Nu ne actualizăm sistemul de gândire. În trecut am fost respinsă fiindcă eu nu reușeam să mă integrez in grup, apoi credeam că alții nu mă plac fără să văd că eu îi respingem inițial pe toti prin comportamentul meu deviant. În timp mi-am schimbat comportamentul, învățând să mă port mai sociabil, să nu mai încerc permanent să-mi impun punctul de vedere, dar frica de respingere a rămas la post. Deși în prezent lumea nu mă mai respingere, spaima mea continuă să-mi dea târcoale fiindcă nu observ acest lucru. Trîiesc in mentalitatea trecutului. - Așteptări exagerate. Am pretenția să fiu primit cu alai, cu ovații, ca toată lumea să-mi zâmbească, să mă întrebe de sănătate, să se intereseze de mine. Dacă toate aceste condiții exagerate nu sunt satisfăcute, mintea mea, programul meu mental îmi va sugera că sunt respins. - Raportez totul la mine, cred că un altul e supărat din cauză că i-am făcut eu ceva, fără să-mi amintesc că partenerii de interacțiune sosesc in comunitate încărcați cu problemele de peste zi. Dar eu mă supraapraciez, mă consider atât de important încât oricine trebuie să fie supărat datorită mie. Ca și cum toți ceilalți viețuiesc numai raportându-se la persoana mea prețioasă. - Ignor viața privată a celorlalți, faptul că ei au preocupări/ probleme personale, că aduc cu ei in relație, in grup toate acele incărcături din istoria lor de viață, din traiul parcurs până la momentul revederii - Să-mi pun in vedere că poate nu suscit interesul tuturor. De ce aș vrea eu să plac tuturor cunoscuților și străinilor? Cum să-mi închipui că există cineva care e admirat și râvnit de toți? Cât de enorm să fie orgoliul meu? Observ astfel că îmi impun standarde exagerate, care nu vor fi atinse sub nicio formă și care nu fac decât să mă târască în depresie, intr-o frică și mai pronunțată de respingere. - Să accept că unii sunt foarte diferiți de mine, de tot ce am întâlnit eu până acum, că ei actualmente manifestă o latură de personalitate care la mine e foarte latentă, atât de îngropată în inconștient încât nu o recunosc ca aparținându-mi. Prin urmare, zăresc un străin și mă sperii. Dar nimic nu îmi amenință ființa reală, teama e o ficțiune a minții. - Trecând orice percepție prin filtrul respingerii voi decripta orice interacțiune cu ceilalți ca fiind respingere. În această oridine de idei, nu voi sesiza bunele intenții uneori subtile ale altora, ci voi vedea tot respingere fiindcă așa e setată mintea mea să vadă. - analizând cu o clientă frica ei de respingere a cererii pe care urma să o depună către doamnele de la secretariat. Anticipat, ea spunea că ele îi vor spune că au treabă și că ea trebuie să vină mai târziu. Așezând in paralel modul clientei de funcționare decriptăm împreună că și ea își respinge colegii când are treabă, dar nu reține acest amănunt. Adică când clienta lucrează la calculator și vine cineva să o întrebe ceva, ea îl repede motivând că are treabă multă, dar când clienta se duce la secretariat să ceară o hârtie, secretarele nu au voie să-i răspundă identic. Reacția lor e catalogată drept respingere, sunt rele, nu fac nimic și nici pe ea nu vor să o servească. Judecăm cu măsuri diferite: când suntem noi deranjați, ceilalți sunt intruzivi și nu ne nespectă, dar când cerem noi, alții trebuie să sară, să lase totul baltă și să ne îndeplinească urgent cererile, altminteri sunt etichetați drept rău voitori. Adică in orice situație noi suntem centrul Universului, iar ceilați sunt doar aserviți nouă, au datoria să ne împlinească pretențiile. și dacă ei nu se conformează, dacă refuză să ne adeveresacă superioritatea, noi calificăm acest gest ca respingere. - identificarea mea mentală cu interesele, informațiile pe care le prețuiesc mă formatează să cred că dacă cineva nu-mi împărtășește pasiunele, el mă respinge pe mine, ca persoană. Dar eu nu mă reduc la aserțiunile minții mele. Doar alipirea mentală de ele mă fac să mă percep atacată. Omul cu pricina doar se exprimă pe el, își expune asumpțiile depozitate in mintea lui, interesele sale. De ce mă ofuschează chestiunea aceasta pe mine? Fiindcă nu văd că eu nu sunt credințele mele, că nu mă detașez de ele, adică sunt identificată cu ele. Acum observăm că nesepararea de informațiile noastre mentale ne rănește. Nu ceea ce spune individul rănește, ci alipirea mea opacă de credințele mele. Dacă eu aș accepta senină că fiecare are dreptul să creadă ce vrea, dacă aș subscrie cu toată ființa la acest deziderat nu aș putea să mă simt jignită de o părere contrară mie. - Universul găsește metode să ne întoarcă ceea ce practicăm și noi. Asta se cheamă karmă. Tot ce facem revine la noi, mai devreme sau mai târziu. Nu e o pedeapsă divină, ci o lecție care ne ajută să sesizăm efectele propriilor noastre atitudini, comportamente, concepte. Dacă eu acționez într-o manieră greșită, care lezează alte entități vii și nu-mi dau seama de asta, voi continua să procedez identic până când voi observa pe propria mea piele cât de rău se simte cel lezat. Poate atunci voi înceta să mai acționez în acea manieră inconștientă. Cât timp voi respinge pe alții, se vor găsi fel de fel de oameni care să mă îndepărteze și pe mine. Extrapolând pricepem că trebuie să ne străduim să acceptăm totul întrucât întreaga realitate e Creația lui Dumnezeu. Cine sunt eu să resping ceva ? Ce aroganță mă urnește să nu-mi placă ceva? - în funcție de modul de comportamtent al interlocutorilor, de reacțiile lor, de istoria de viață comună, se creează un tipar de interacțiune, in care noi ne permitem sau nu să agasăm o persoană, să-i răspundem distrat, să o întrerupem. și mai credem și că avem dreptate în a proceda in această manieră, aplicând acest gen de violență subtilă. De ce consider eu că îmi pot permite să întrerup conversația unui coleg de birou atunci când vreau ceva de la el, dar resimt frică să aplic aceeași strategie cu președintele companiei? Răspunsul e la mintea cocoșului: consecințele. Dar oare observ asta la mine? Încerc să o combat? Văd că ierarhizez cetățenii în funcție de câți bani au, de poziția lor socială, de implicațiile puterii lor iluzorii asupra mea? Și de ce am scris puterii iluzorii? Pt că așa zisa putere a unora asupra altora e o ficțiune a egoului. Toți suntem egali, ca fii ai lui Dumnezeu, ca spirite libere. Numai conceptele tezaurizate in mintea noastră ne înlănțuie și ne determină să ne speriem de oamenii cu pozițiii sociale considerate înalte. Ei au capacitatea de a lua decizii care să ne afecteze trupul (de pildă pot plăti pe cineva să curme actuala existență a corpului fizic în care ființăm în prezent, dar nu pot face rău spiritului nemuritor). Faptul că noi credem cu tărie că suntem numai acest trup fragil ne panichează. Dacă am vedea realitatea, dacă am fi convinși că viața nu se reducționează la actuala încarnare, nimic nu ne-ar putea înspăimânta vreodată. Ce se întâmplă dacă președintele companiei ne dă afară de la job? Un scenariu posibil ar fi că ajungem șomeri și murim de foame. Ok. Admițănd validitatea reîncarnării ne vom lua alt organism și ne reîntoarcem in lume, continuând să viețuim pe Terra. Unde e problema? - În primul rînd nu credeem cu toată ființa în această variantă: De ce? Pt că toți oamenii din jurul nostru sunt convinși de contrariu. Și cum toate informațiile sunt culese din jurul nostru, evident că ne îmbibăm cu ce cred ceilalți! Astfel ajungem să ținem cu dinții de ceea ce cunoaștem, de varianta palpabilă, probată a existenței de acum. Adică vorba românului: ce-i în mână nu-i minciună. - Identificarea cu corpul fizic, adică credința că suntem doar trupul de carne (un ceva foarte vulnerabil la boli, la atacuri, la răniri, etc) ne predispune la frică, la o apărare permanentă, la închistare in sine. - Atașamentele solide față de posesiunile materiale, față de trupul curent, față de diplomele, realizările deținute ne înlănțuie să ne agățăm cu stoicism de viața prezentă. În plus se activează instinctele de supraviețuire, care determină mintea să facă aproape orice pt supraviețuirea trupului. Observându-ne pe noi cum ne manifestăm in orice interacțiune cu diverși indivizi vom descoperi patternul propriu de funcționare. Modificându-l pe acesta, aducându-l la o formă mai adaptativă, mai flexibilă, mai iubitoare se va disipa concomitent și panica de a fi respinși.