Autosabotarea

Autosabotarea se referă la expresiile mentale care ne împiedică să ne atingem scopurile prefigurate. Mai precis, un individ se gândeşte să realizeze ceva, dar nu ştie că în mintea lui există îngropat un program mental, care se va opune înfăptuirii acelui plan iniţial. Cum oamenii nu prea au obiceiul de a se observa, de a-şi supraveghea gândurile, cetăţeanul noastru va pune eşecul pe seama condiţiilor exterioare, a rău-voitorilor, a „ghinionului”, deşi în lumea acesta nimic nu e întâmplător. Intelectul uman tinde să se disculpe de orice sort de vinovăţie şi atunci el va căuta „responsabili” oriunde în afara sa. Dacă presupunem că omul nostru e dotat cu o fire perseverentă atunci el va încerca din nou să-şi adeverească nădejdea. Evident că va repurta un nou insucces şi tot aşa. Depinde de cât de tenace e pesoana, însă la un moment dat inteligenţa nativă îl va conduce spre a-şi pune întrebări. De ce nu reuşesc eu să obţin acel lucru (sau relaţie, titlu, poziţie, etc) râvnit? Ataşarea de o aspiraţie fierbinte creează o tensiune interioară, ce se va transforma curând în durere emoţională. Ea poate lua forma obsesiei, în care persoana vede pretutindeni numai obiectul doleanţei sale şi implicit chipul neputinţei individuale. Adesea reuşita altora in domeiul vizat de el îi naşte invidie în suflet, îl torturează, îi reaminteşte permanent de eşecul lui,. Poate ajunge să creadă că este blestemat, că destinul îi e potrivnic, că e deficient, că Dumnezeu lucrează în contra omului. E grav fiindcă interpretările sale iau turnuri dintre cele mai nefaste şi nu fac decât să răsucească cuţitul în rană. Confruntat cu o sumedenie de variabile pe care el pare să nu le poată controla, cetăţeanul nostru nu ştie încotro să o apuce, ce îi cauzează insuccesul. Cum să rezolve problema? Hai mai bine să luăm un exemplu, ca să sesizăm mai concret modul de desfăşurare a autosabotajului. Să presupunem că o femeie vrea să se mărite. Într-o primă etapă a tentativei de a soluţiuona pozitiv problema, doamna recurge la ajutorul prietenilor, al cunoştinţelor, al internetului. Dar fiindcă personajul principal care o obstrucţionează este chiar mentalul ei, ea va eşua la fiecare nouă întâlnire. Ca să-şi justifice nereuşita, intelectul ei (care evident aparţine egoului) va găsi tot felul de cusururi potenţialilor parteneri de cuplu. În acest mod ingenios, egoul va ocoli resimţirea poverii culpabilităţii. Dacă ceilalţi au defecte, pare logic ca ea să nu-i dorească. Deci nu ea e de vină pentru că nu are o relaţie maritală, ci ceilalţi nu corespund solicitărilor sale. Însă ea omite asumpţia că nimeni nu e perfect, nici ea şi că mintea poate inventa la nesfârşit o sumedenie de alte motive ca să împiedice o relaţie. La acest capitol, soluţia provizorie constă în a-ţi prioritiza nevoile. Astfel, iei fiecare pretenţie, o răsuceşti pe toate feţele, decizi dacă chiar îţi trebuie sau e numai o toană. În funcţie de deliberările persoanle, de compoziţia personalităţii fiecăruia renunţi la ea ori o aşezi pe lista de verificare, în poziţia cuvenită. De exemplu, dacă nu poţi să ai o relaţie decât cu un bărbat cult, acest item rămâne pe listă şi urmează să fie verificat pe viu. Se va observa că cu cât şirul de „trebuinţe obligatorii” se lungeşte cu atât mai dificil va fi mai anevoios de găsit un domn care să corespundă tutturor ideilor stipulate în mintea femeii. Rezovarea definitivă însă a oricărei nemulţumiri constă în lucrul cu sine. Cercetându-şi trecutul, ea va depista că mama sa, care fusese părăsită de soţ era foarte ataşată de ideea de a se recăsători. Ca orice copilă, fosta fetiţă şi-a urmărit părintele matern în demersurile ei disperate de a găsi un bărbat. Astfel, din comportamentul perseverativ al mamei, fetiţa a înţeles că un sot este ceva foarte preţios. Cu alte ocazii, când venea vorba despre relaţiile dintre sexe, aluziile verbale ale mamei lăsau să transpară propriile sale convingeri. Astfel, fetiţa era îndopată cu aserţiunile mamei vis a vis de relaţiile cu bărbaţii. Genitorii transmit odraslelor lor, fără să-şi dea seama, toate credinţele, fricile şi dorinţele lor chiar numai prin cuvintele alese atunci când comunică cu progenitirile pe subiecte aparent banale. Subtilităţile vocii parentale, tonalităţile, inflexiunile nestudiate, neconştientizate stridenţele vocale, accentuările unor silabe, apoi posturile şi gesturile, precum şi alte indicii nonverbale trădează o anume mentalitate. Toate aceste elemente sunt reţinute inconştient de orice interlocutor şi procesate subconştient. O analiză conştientă a lor va permite auditoriului să înţeleagă cam ce credinţe bântuie pshismul celuilalt. La copii, această cercetare raţională nu e posibilă din cauza imaturităţii structurilor lor cognitive. Prin urmare, ei îşi însuşesc de-a valma orice spune cadrul parental ori un alt adult sau chiar un copil mai mare, investit cu încredere şi autoritate. Acel item se păstrează în memorie pentru toată viaţa, chiar dacă este remis şi trecut în depozitele subconştiente. Nedetectat de atenţia conştientă, acest program mental îşi va trimite antenele şi va influenţa viaţa individului în toate aspectele care au conexiune cu conţinutul său. În pilda studiată de noi aici, să considerăm că micuţa a învăţat de la mama sa că „bărbaţii sunt toţi nişte profitori şi că îşi obligă partenerele să facă sex când au ei chef”. Într-un acces de supărare profundă, într-o ieşire furioasă a mamei, pe terenul unei boacăne copilăreşti, fetiţa este gratulată cu o acuză gravă: „Tu nu meriţi nimic!” Cum scena se mai repetă de câteva ori, în momente temporale diferite, fetiţa ajunge chiar să creadă că ea nu merită nimic. Acel „tu nu meriţi nimic” este extrem de dificil de tolerat de o un mental fraget, astfel că in timp el va fi compensat. Adică pentru a obtura durerea insuportabilă, intelectul aşterne pe deasupra expresiei respective un fel de plasture emoţional, o frază construită exact pe dos. Programul mental „tu nu meriţi nimic” devine astfel „tu meriţi totul”, ceea ce va răsări la suprafaţa conţştientă printr-o listă nesfârşită de pretenţii la adresa altora. Acum fetiţa, împinsă inconştient, condiţionată de plasturele mental din sufletul ei va căuta să ceară servicii, să aibă pretenţii, să fie arogantă, să creadă că ea merită totul. Tradusă în domeniul căutării soţului, aserţiunea devine acea listă interminabilă de pretenţii despre care am discutat puţin mai sus. Niciun bărbat nu pare potrivit fiindcă nu îndeplineşte cârdul de cerinţe interioare. Absenţa travaliului cu sine al doamnei va face ca toate programele mentale menţionate să rămână nevăzute. În conduida uzuală acest fapt aparent insignifiant se va traduce prin impulsuri comportamentale obligatorii. Doaman va simţi că nu poate proceda altfel. Ea va fi impulsionată din interior să ceară, să aibă pretenţii de la bărbaţi şi nu va pricepe de ce aceştia se depărtează de ea. Faptul că acel program rulează de mult timp în psihicul ei o determină să considere că „aşa e normal să proceseze cu bărbaţii”. Conform mentalităţilor ei, solicitările ei sunt legitime. Dacă le-ar pune sub semnul întrebării ar fi nevoită să se confrunte cu suferinţa (desemnată drept imposibil de tolerat) rezidentă în sufletul ei: aceea de a nu merita nimic de la viaţă. În regim silenţios, invizibil, intelectul ei operează alegeri: Între a resimţi tortura afectivă de a ştii că nu merită nimic şi durerea de a nu avea un partenr de cuplu. Aici intervine cu adevărat autosabotarea fiindcă omul nu deţine libertatea de a decide conştient. Deşi el crede că e raţional şi conştient, în realitate programele mentale timpurii îi dirijează viaţa şi alegerile. Fără o descoperire conştientă a tuturor acestor expresii mentale, asimilate în infantilitatea timpurie, femeia va continua să se autosaboteze, cerând imposibilul de la fiecare bărbat întâlnit în cale. Acum înţelegem de ce apelul la prieteni (pt a-i prezenta posibili parteneri) ori alte surse exterioare (internet) nu vor funcţiona. Sau e posibil ca la un moment dat, în decursul unei crize, doamna să aleagă un partener de cuplu, dar el va reproduce în viaţă acel dicton ascuns în mentalul femeii şi o trata ca „pe o persoană care nu merită nimic”. Ceea ce în psihoterapie poate deveni extrem de laborios se iveşte într-o secundă în viaţa curentă. Astfel, dacă cercetăm în continuare cazul nostru vedem cum o strădanie masivă de ani de zile de terapie, cu progrese mărunte, cu reveniri şi codeli se soldează cu o răbufnire majoră printr-un eveniment inedit. Deci, după ce femeia noastră s-a supus psihoterapiei şi şi-a cercetat propriul trecut, încă nu ajunsese la expresia bazală a problemei şi anume că ea nu merită nimic. Dar într-o împrejurare de la job, un client îi propune un cadou de 1000 de euro. Doamna, aderentă dictonul ei că nu merită nimic a luat propunerea ca pe o glumă foarte amnuzantă şi a râs cu poftă. Bărbatul s-a supărat şi a dispărut. Revenită în terapie, senora a reluat toată întâmplarea. A revăzut cu ochii amintirii că în momentul propunerii, clientul nu râdea defel, deci vorbea serios. În acest punct, doamna s-a simţit brusc invadată de o jignire profundă. Programul ei mental care spunea că „bărbaţii sunt doar nişte profitori, care obligă partenerele să facă sex când au ei chef” o determina să interpreteze totul prin prisma unor avansuri sexuale. Ea s-a simţit ca o prostituată, ce urma să fie cumpărată. Lucrând şi asupra acestei perspective, ea a coborât mai adânc în mentalul propriu şi şi-a amintit scenele acuzelor mamei, care o învinuia că „ea nu merită nimic”. Sesizăm acum cum un eveniment oarecare, care neînţeles până la capăt s-ar fi soldat cu o nouă supărare majoră (doamna ar fi rămas cu ideea că e luată drept târfă) s-a devenit o binecuvântare uluitoare. Ea văzut că cineva o aprecia şi că el considera că ea merita 1000 de euro. Un cineva susţinea că „ea merită”. Acum femeia avea în tolbă două programe care se băteau cap în cap. Hotărârea îi aparţinea: pe care să-l creadă şi la care să renunţe. Evident că atunci când procesele mentale se desfăşoară într-o manieră trasnparentă, deciziile sunt luate mult mai uşor. E suficient că observi ce e în beneficiul tău şi ce te sabotează. Privind din altă perspectivă circumstanţa cu bărbatul ce-i oferea cadou 1000 de euro, aceasta reprezintă numai o oportnitate de creştere, de evadare de sub tutela programelor mentale înrobitoare. Descifrată necorespunzător, ea va aduce suferinţă, dar văzută prin prisma adevăratei ei intenţii alcătuieşte o nestemată. Fără aportul bărbatului, doamna nu ar fi rezolvat problema din suflet, întrucât nu ar fi reuşit să-şi reamintească acuzele mamei şi nici expresia care spunea că „nu merită nimic”. Observăm astfel, că evenimentele exterioare ce ajung în viaţa noastră nu sunt cele care ne provoacă daune emoţionale, ci numai legităţile pe care le găzduim noi în inconştient, pe care le lăsăm să zacă în linişte, necercetate conştient. Nu bărbatul care îi oferea 1000 de euro îi provoca durerea însuflet, ci expresia din mintea femeii, care îi şoptea că ea nu merită cei 1000 de euro, că nu merită nimic şi o îndemna să refuze orice gest de bunăvoinţă din partea anturajului. Astfel, asumpţia interioară îi reteza orice ajutor din partea altora. Defectul neinvestigării conştiente a propriului mental rezidă în obligativitatea cărării pe care o apuci. Mânat compulsiv de a o serie de legităţi interioare neştiute ajungi să nu poţi proceda în altă manieră decât în cea trasată de ele. Dacă părintele a repetat de mai multe ori că nu meriţi nimic şi tu ai ajuns să crezi, acest fapt îţi va răsturna viaţa. Până când silit de suferinţe te vei întoarce spre tine şi-ţi vei cerceta psihismul. Doar renunţând la sentinţele inconştiente ale educatorilor te vei elibera de torturile afective. De aici nu rezultă că trebuie să ne înveninăm împotriva celor care ne-au crescut. Ei au făcut ce au crezut de cuviinţă că e mai bine. Se ridică întrebarea: De ce am ajuns tocmai în familia ori lângă mama care să ne transmită atare expresii mentale? Ne reamintim că nimic în lumea acesta nu e fortuit. Karma e răspunsul. Acea mamă, acei mentori timpurii erau cei mai potriviţi pt noi, cei care puteau să ne ajute să ne eliberăm de inscripţionările mentale inconştiente. Mai precis, aceste mentalităţi existau în inconştientul nostru din alte vieţii, iar acum doar sunt reactivate pt ca incidente ulterioare să ne permită să le vedem şi să le aruncăm. Depinde numai de noi să le interpreăm la veritabila lor valoare!