Imaginea de sine

Aceasta reprezintă o structura mentală foarte vehiculată in epoca contemporană. Ea se referă la o colecție de opinii adunate de la persoanele semnificative care s-au perindat în viața personajului, la care se mai adaugă: concluzii personale, judecăți de valoare, criterii de apreciere, standarde de performanță, modele admirate, plus o sumedenie de alte lucruri îngrămădite, amalgamate, care ne confuzează. Normele vehiculate in societate își aduc și ele aportul glorios la stimulare și popularea imaginii de sine. Prin reclame, prin itemii prezentați ca fiind valoroși, mass media aruncă o umbră asupra minților cetățenilor, sugerându-le să aprecieze anumite obiecte, bunuri, idei și să deprecieze altele. Astfel suntem manipulați fără ca măcar să detectăm aceasta. Ce nu sesizeză numeroase persoane este faptul că imaginea de sine e o iluzie, o construcție fantasmatică, care nu face decât să ne creeze probleme emoționale, relaționale și să ne târască în disperare. E suficient ca un străin să enunțe o remarcă inocentă (în viziunea lui) pt ca eu să mă simt jignit, să mă înfurii, să rumeg zilele întregi afrontul și eventual să caut să mă răzbun ori măcat să rupt orice contact cu insul respectiv. De ce un simplu enunț produce atâtea pagube afective im mintea cuiva? Pt că lezează acea fațadă fantomatică. Imaginea de sine poate fi descrisă exact ca un frontispiciu, ca o mască pe care o afișăm pretutindeni, cu care ne străduim să-i impresionăm pe ceilalți și în spatele căruia ne ascundem terifiați de o eventuală respingere. Teama de respingere constituie o temă spinoasă a întregului mental uman și din acest motiv ne chinuim să părem cât mai dezirabili cu putință, ne prezentăm ca fiind valoroși. Imaginea de sine funcționează ca un paravan atât de eficient (mai ales dacă proprietarul nu are o conștiință antrentă să se observe) încât chiar și purtătorul este indus în eroare. Așa ajungem să ne mințim pe noi, să nu vedem că săvârșim aceleași fapte care ne oripilează la alții, care ne irită și ne indignează când le zărim în afara propriului eu. Deși psihologii o ridică în slăvi și consideră că orice om normal trebuie să aibă o imagine de sine puternică, închegată, coerentă și stabilă, în realitate aceasta constituie un impediment major al funcționării noastre conștiente, o armă fabuloasă în mâna despotică a egoului. Prin intermediul ei suntem târâți în diverse încurcături, executăm acțiuni reprobabile de restabilire a integrității ei, ne dăm de ceasul morții atunci când este ciobită. Suferim pt o ficțiune și ne amărâm absurb. Inagine de sine e numai o adunătură de idei, care nu reflectă defel ceea ce suntem noi cu adevărat, adică spirite create de Dumnezeu și unificate la nivel mental. E spectaculos de observat cum noi avem impresia că părerea pe care ne-o facem noi despre calitățile si defectele noastre coincide cu atributele pe care ni le asignează cunoscuții. Atunci când se vădește că cele două ficțiuni din capul interlocutorilor nu se potrivesc ne apucă furia, depresia, uimirea, revolta. Mulți concetățeni sunt in stare să întreprindă acțiuni ciudate numai pt a-și apăra acest “bun neprețuit”. Dar și mai curios rămâne faptul că suntem în stare să credem și să ne torturăm pt un cuvânt aruncat într-o doară de un străin, care ne ochește pt prima dată. Dacă el ne aruncă un prostule, ne rănește. Ce știe omul respectiv despre mine? De ce e această imagine de sine himerică? Pt că ea e alcătuită din credințele subiective ale oamenilor din jur, indivizi cu care am fost mult timp în contact sau din concluziile noastre asupra unor evenimente care ne-au marcat. Ambele surse sunt eronate. Educatorii din copilăria timpurie (sorgintea primordială a imaginii de sine) au emis asumpții despre cum sunt noi, fiind străbptuți de clipe de furie (când ne apostrofau), proiectându-și propriile nemulțumiri sau neîmpliniri, criticându-ne sau dorind să ne pedepsească. Cât de relevante sunt niște evaluări îmbibate de furie, de trecutul propriu sau de nerăbdare, de nemulțumire? Doar un genitor conștient înțelege că odrasla sa îl copiază fidel, că acumulează și reproduce masiv orice minică, fiecare expresie verbală a părintelui său. În aceste condiții devine evident că așa zisele defecte ale copilului sunt numai reflexii ale părintelui. Dar cadrul parental nu se vede pe sine ce face , cum acționează, ce spune, cum se manifestă în varias împrejurări, însă sesizează aceleași lucrurile la progenitura sa și i le reproșează cu violență. Acum pricepem ce vrea să afirme dictonul spiritual că fiecare vorbește numai despre sine și că atunci când judecăm, admonestăm pe alții, în realitate ne blamăm pe noi. În cazul celei de a doua obârșie din care își extrage seva imaginea de sine atunci când traversăm circumstanțe puternic încărcate afectiv, temporar rațiunea noastră este suspendată. Emoțiile violente ne blochează capacitatatea de a extrage concluzii valide, așa cum au descoperit studiile de specialitate. Chiar coeficientul de inteligență scade dramatic. Astfel vedem că sub imperiul unor afecte zguduitoare, cum sunt cele ce ne bântuie atunci când parcurgem situații șocante nu suntem capabili să desprindem concluzii acurate. Opiniile rezultate din asemenea judecăți de valoare asupra noastră, asupra prestației desfășurate de noi sunt pline de erori. Ele se întipăresc însă in subconștientul noastru și rămân in vigoare până vor fi observate conștient și șterse de acolo. Însă în cele mai multe cazuri, omul nu-și mai reamintește concluziile desprinse și totuși ele vor continua să ne influențeze procesele mentale prin trimiterea de efecte din subconștient. Deși trăim cu iluzia că suntem conștienți de ceea ce gândim, de fapt mare parte a procesului se desfășoară cu viteză sporită, care scapă conștientului. În plus, intervin in cadrul operațiunii și o serie impresionantă de rutine, de programe mentale, de emoții reprimate, etc. Toate distosionează drastic cogniția. Ceea ce rezultă este un simulacru, o fantasmagorie și totuși persoana trăiește cu impresia că a extras concluzia potrivită, că a văzut lucrurile cu acuratețe. Și de aici survine încrederea nețărmuită pe care o acordăm judecăților noastre de valoare. Imaginea de sine deține un rol impresionant îm producerea și mentenanța vinovăției. Toată puzderia de sentimente de culpabilitate sunt intim conectate cu standardele de calitate depozitate in imaginea de sine. Modelele parentale inoculate și criteriile de performanță admirate in societate converg într-un ideal de perfecțiune, la care se va raporta de acum în colo mintea omului atunci când face o comparație cu altcineva, când dorește ceva, când se zbate să obțină ceva. Toate lucrurile pe care le valorizam sunt rezultatul unor criterii stabilite de alții. și atunci noi la ce ne mai întrebuințăm mintea? Să urmăm regulile emise alte egouțe? Așa o să procedăm și nici măcar nu o să sesizăm acest fapt dacă nu purcedem să ne observăm propria minte și să o curățăm de dejecțiile pe care le-au aruncat alții înăuntru. Copii fiind am preluat intr-o manieră nediscriminativă orice expresie a părinților, a profesorilor, orice referire la persoana noastră, orice cuvânt care părea să ne definească. Și fiindcă credem in ele, acestea ne influențează maniera de a gândi, de a ne raporta la noi înișe, la alții, de a ne edifica relațiile. Dar cum produce imaginea de sine acea vinovăție de care aminteam? Întotdeauna există o discrepanță solidă între idealul proiectat in mintea copilului și ceea ce este el de fapt. Acest decalaj produce o tensiune interioară, care este resimțită de individ drept vinovăție, adică un sentiment cronic de a nu fi așa cum cer standardele de calitate (ale părinților, ale societății). Crescând omul rămâne cu această așa zisă deficiență, de a nu corespunde, ceea ce se va traduce mai târziu prin bântuiala subtilă de a crede că ești nu suficient de bun, că nu ești iubit, că ești un nimeni. Afectul vinovăției este atât de toxic ăncât devine greu de tolerat psihic și va fi reprimat la greu, adică împins într-o zona mentală inaccesibilă conștientului. Ajunsă în inconștient ea nu dispare, ci va continua să ne influențeze existența prin directivele pe care le creează. Așa ajungem să fim convinși că suntem nedemni de iubire, că nu merităm nimic, că au dreptate ceilalți să ne respingă, că nu suntem valoroși, etc. Alții nu pot suporta nici aceste asumpții mentale astfel încât le compensează la greu. Prin fenomenul compensării acești indivizi se transformă miraculos în zei în viață, dotați cu proprietăți magice. Ei se cred extrem de potenți în toate domeniile, sunt convinși că au mereu dreptate in orice spun, că sunt frumoși, deștepți și vitejii precum eroii din mituri, că oricine trebuie să-i admire și să-i pună în ramă. Așa se naște un orgoliu nemăsurat. Dar acum vedem că trufia nu este decât un plasture, care să oblojească o rana atât de abisală încât bietul om nici măcar nu poate să o privească la chip.