Modelele culturale

Suntem impregnaţi de o varietate de imperative, de modalităţi de interacţiune culese de la nivel social. Ele ne determină să acţionăm în anumite moduri prestabilite, despre care credem că sunt general valabile, că sunt cunoscute şi respectate de toată lumea. Astfel ignorăm diferenţele zonale, care amprentează minţile nativilor cu alte forme de cultură şi cu alte obiceiuri. De aceea, un ins care este născut într-o ţară străină (uneori chiar într-o regiune mai îndepărtată a României) este hrănit din pruncie cu şabloane ritualice diferite. Acestea acţionează automat, de îndată ce este prezentat un stimul corespunzător, adică în situaţia ce pare potrivită. Egoul are prostul obicei de a compara circumstanţele din trecut cu cele ce se ivesc în prezent. Pentru mintea umană e suficientă o mică asemănare pt ca ea să aducă la suprafaţă o metodă de tratare a conjuncturii, o soluţie pregândită şi intens folosită. Adică mintea nu mai analizează secvenţial fiecare incident în parte, ci global pe categorii. De aici rezultă o gramadă de erori, de derapaje în interpretarea realităţii şi evident de dureri emoţionale suportate de toţi cei implicaţi în situaţie. Un astfel de tipar comportamental social foarte răspândit este reprezentat de „obligaţia” de a da bineţe cunoscuţilor. Cum el formează o speţă extrem de populară, toată lumea îl utilizează pe scară largă. Cunoscându-se inserţia lui foarte intimă în sufletul fiecărui om, există şi specimene umane care fac din el o armă: „Hai că individul acesta m-a enervat rău, aşa că nu-l mai salut.” Ignorarea este resinţită foarte dureros de către orice persoană astfel încât iniţiatorul „proiectului” îşi va atinge răzbunarea plănuită. Fără să fim pe deplin conştienţi, în mintea noastră rulează şi multe alte varietăţi de modele, unele atât de subtile încât nici măcar nu ne închipuim că le utilizăm pe scară largă. Ca să înţelegem mai concret despre ce e vorba să exemplificăm: La o reuniune se întâlnesc un bărbat şi o femeie. Cei doi se plac reciproc. Din vorbă în vorbă el destăinuie că este hair-stilist şi o invită la o şedinţă în salonul personal. După finalizarea operaţiunii propriu-zise de aranjare a parului, cei doi pornesc o conversaţie amicală agreabilă. Apoi domnul, proaspăt sosit dintr-o localitate mai mărginaşă a ţării pronunţă un „bineee” prelungit, care în mintea femeii sună teribil de asemănător cu cel întrebuinţat la terminarea conversaţiilor telefonice din zona ei de provenienţă. Ea recepţionează cuvântul ca pe un pumn în plex şi văzându-se gonită atât de brutal, se ridică şi iese pe uşă. Bărbatul, care utilizase cuvântul ca pe ceva banal, la rândul lui nu înţelege nimic şi rămâne stupefiat, supărat de părăsirea bruscă. Cei doi se percep amândoi ultragiaţi, lezaţi şi nu-şi mai vorbesc deloc. Ambii cred că au dreptate şi povestesc amicilor cum au fost ei desconsideraţi. Fiindcă prietenii primesc variantele distorsionate ale fiecărui participant, îi cred pe aceştia, le susţin părerea, ceea ce nu face decât să le întărescă participanţilor senzaţia că au fost ofensaţi. Incapacitatea prozagoniştilor de a observa intruziunea modelului cultural, de a-şi altera perspectiva asupra incidentului şi de a ierta conduce la ruperea relaţiei abia înmugurite. De aici se desprinde clar dovada că în cadrul altercaşiilor interumane nu este nimic de iertat (aşa cum precizează Cursul de Miracole). De ce? Pentru că femeia nu a plecat că i s-a năzărit ei, aşa din răutate sau indiferenţă, ci împinsă de programul mental cules social, ce rula în capul ei, iar bărbatul nu a izgonit-o crud şi mojic, ci doar nu deţinea în memorie şi nu întrebuinţa uzual acelaşi model cultural. Şi aici vorbim numai despre un soi aparte de programe mentale. Dar toţi oamenii posedă alte mii de programe depozitate in memorie şi habar nu au că le folosesc. Ele rulează in mod automat, de la nivel subconştient şi pot fi evidenţiate numai prin elevarea propriului nivelul de conştiinţă. Programele menţionate provin din obiceiurile familiei de origine, din întâmplări repetate de a lungul existenţei, din opinii despre propria persoană aruncate de alţii, din mentalităţile profesorilor, prietenilor apropiaţi, etc. Niciun dintre protagonişti nu sesizează neînţelegerea şi cu cât îşi repetă mental mai des că celălalt a greşit, cu atât se va amprenta mai tare supărarea lui. Va rămâne întipărit in suflet că a fost tratat urât, pe nedrept. Pentru a ieşi din capcana minţii proprii: - femeia trebuie să vadă că e posibil ca ea să fi interpretat eronat intonaţia cuvântului „bine” susurat de bărbat - iar el s-ar cuveni să se informeze asupra obiceiurilor locale sau măcar să o fi întrebat pe doamnă ce a supărat-o ori de ce pleacă. Numai o conversaţie sinceră, dublată de o capacitate de autoobservare va putea dezlega misterul incidentului. Dacă ambii îşi scrutează interiorul, depistează ce a gândit în acele clipe, admite că interpretarea lui nu e infailibilă, că e posibil să nu aibă dreptate, că el în realitate nu ştie de intenţii posedă interlocutorul său, doar atunci se va ameliora conflictul. Apoi e necesar ca ambii să deţină curajul de a mărturisi celuilalt ce s-a petrcut in mintea şi in sufletul lui în clipele cu pricina. Dar şi mai esenţială rămâne prezenţa conştiinţei care va fi capabilă să observe toate aceste operaţiuni interioare. Dacă săpăm şi mai în adâncimea poveştii vom înţelege că de fapt nimeni in lumea asta nu greşeşte cu nimic. De ce? Pentru că omul este angrenat mental într-o sumedenie de programe inconştiente şi le rulează pe acestea ori de câte ori apare ocazia, fără să observe acest lucru. Dacă femeia nu ar fi avut întipărită în mintea existenţa modelului cultural, care susţinea că atunci când amfitrionul spune un bineee prelungit, el anunţă sfârşitul vizitei atunci ea nu ar fi avut cum să alunece atât de rapid în acea traducere mentală a evenimentului. Numai repetarea cutumei de zeci de ori a împins-o să decripteze cuvântul în acel fel. Dacă mintea ei ar fi fost liberă, probabil că ar fi ales altă variantă de interpretare a cuvântului. Tocmai despre acesta e vorba când vorbim despre inconştienţă: de absenţa libertăţii mentale, care ne împinge spre trasee predefinite cu mult timp în urmă. Ce am învăţat de la educatorii noştri timpurii, exact acele forme educative cele mai folosite în trecut sunt „alese” acum cu precădere pt a interpreta realitatea. Ajungem să nu mai trăim, să nu mai experimentăm prezentul, ci numai trecutul. Acest fapt ne predispune să repetăm mereu aceleaşi greşeli, să atragem situaţiile care ne-au traumatizat altădată, să alegem ca parteneri mereu şi mereu un anume gen de om, care ne-a rănit în multiple ocazii. Numai observându-ne mintea, reacţiile, comportamentele, numai schimbându-ne perspectiva asupra vieţii putem evada din capcană.