De ce e benefică autoevaluarea propriilor trăsături de personalitate?

Autoreferentialitatea – sau - De ce e benefică autoevaluarea propriilor trăsături de personalitate?

Ce este autoreferentialitatea? Este tendinţa unor indivizi de a se defini pe sine prin criterii stabilite prin propriul efort intelectual sau estimativ. Mai exact este vorba despre capacitatea de a îşi atribui trăsături de caracter dezirabile sau mai puţin dorite, în nuanţe şi intensităţi stabilite de el. Ideea de bază este ca individul să hotărască în ce categorie pozitivă sau negativă îşi plasează propriile însuşiri de personalitate.

De exemplu, o persoană se poate hotărî să se vadă pe sine altruist. Dacă meditează suficient de mult timp asupra capacităţii sale de dărui (timp, bani, obiecte, sfaturi, etc) concluzionează că este predispus să ofere toate aceste foloase familiei şi eventual, prietenilor apropiaţi, însă când vine vorba despre străini, situaţia nu se mai prezintă în aceeaşi manieră relaxată. Omul nostru începe să se gândească de două ori înainte de a furniza lucruri sau chiar timpul său, survenind un soi de egoism bine dozat, nu neapărat patologic, ci oarecum raţional, dacă apreciem că resursele unei familii sunt limitate (şi dacă individul urmărind cu perseverenţă generozitatea va procura orice pentru oricine cere, va constata că familiei şi progeniturilor sale, nu-i mai rămân prea multe, necesare traiului cotidian).

Autoreferentialitatea ar trebui să constituie pentru noi toţi baza acordării de valoare pentru propria persoană, întrucât, astfel, stabilizăm stima de sine. Nu mai are nici o importanţă dacă cineva (într-un acces de furie) îmi spune că sunt “proastă” fiindcă eu pot înţelege că aceasta este părerea lui despre mine şi că (foarte important) ea nu coincide cu opinia mea despre mine. Ştiu că oricine are dreptul de a ridica o observaţie vis-a-vis de un anumit fapt, situaţie sau individ. Dacă credinţa interlocutorului mea se suprapune sau nu, cu impresia mea despre mine, chiar nu are nici o relevanţă. De ce ar fi mai judicioasă, mai bună sau valabilă părerea lui?

În plus, nimeni nu ştie mai bine decât mine cum să mă definească. Eu stabilesc ce cantitate şi în ce grad există o trăsătură în panoplia mea temperamentală. Nu este vorba aici de o autosuficienţă rigidă şi deranjantă ( de genul “doar eu sunt în stare să mă descriu”), ci mai degrabă o raţionalitate bine poziţionată. Ceea ce mă îndreptăţeşte la o atare poziţie şi-mi conferă autoritate crucială este faptul incontestabil că numai EU sunt persoana care a fost prezentă la toate situaţiile în care a intervenit trăsătura respectivă (în care am fost sau nu altruistă), la modul înţelept sau nechibzuit în care am utilizat generozitatea, în ce dozaj am dat sau nu din resursele proprii sau în ce măsură am fost nevoită ori am fost dispusă (fără constrângere) să ofer.

De asemenea, eu sunt singura persoană care a a înregistrat în ce măsură actul în sine poate fi considerat o dovadă de altruism. De exemplu, există o diferenţă categorică între a răspunde cu calm, răbdare şi bunăvoinţă la cererea unui străin care te roagă să-l ajuţi să ajungă într-un anume loc din oraşul tău natal şi altceva între a-i arunca printre dinţi (fără măcar să te opreşti din drum) un răspuns în doi peri, care eventual mai mult îl lasă confuz pe vizitatorul din exemplul nostru. Cineva ar putea acum să replice: bine, dar fapta celui de al doilea trecător, nu ar fi corect să fie categorisită de el drept act de altruism! S-ar constitui într-o înregistrare nerealistă, distorsionantă. Răspunsul este că da, ar fi nerealistă şi distorsionantă, dar doar în raport cu criteriile noastre de evaluare. Din punctul lui de vedere, el a dat dovadă de altruism, aşa cum îl defineşte el.

Prin aceste măsuri, prin definirea trăsăturilor de persoanlitate în manieră proprie îmi pot delimita graniţele eului personal. Astfel, nu mai am nevoie de nicio oglindă umană care să mă reflecte, nu mai am nevoie de aprecierea altora, de schiţarea conturului meu cu creionul altei fiinţe umane.

Ştiu cine sunt şi mă accept aşa cum sunt!

Ultima afirmaţie nu interferează cu spiritul gregar, specific umanităţii. Eu mă autodefinesc conform principiilor mele, dar aceasta nu exclude o apreciere sau o critică bine fundamentată a unui prieten. Remarcile atribuite cu dragoste şi bineintentionate reprezintă surse de progres, ele putând fi înglobate în sistemul nostru de referinţă.

Dacă eu utilizez cu stăruinţă autoreferentialitatea, un alt individ, care va avea ca obiectiv să mă rănească sau să-mi perforeze cu persistentă încrederea în mine (pentru a dobândi control asupra acţiunilor mele), va eşua în planurile sale perfide.

Autoreferentialitatea se constituie într-o unealtă benefică stimei mele de sine. Ea nu va mai fluctua haotic în funcţie de mediul în care trăiesc, de persoanele pe care le frecventez, ci în acord cu credinţele, dispoziţiile sau intelectualizările mele.

Dacă aveţi dileme în raport cu articolul prezentat său întrebări referitoare la probleme personale îmi puteţi scrie pe adresa mea de mail:

psiholog_maria@yahoo.com