Cum putem să ne utilizăm conştiinţa

Conceptul de conştiinţă este destul de dificil de îngurgitat. Mie mi-a luat 3 ani de studiu intensiv în biblioteca Universităţii de Psihologie, ca să-l asimilez la veridica lui valoare, în timp ce-mi bombardam profesorii cu întrebări. Degeaba v-aş înşira definiţia academică sau alte tone de definiţii de prin cărţi. Am studiat multe şi tot nelămurită am rămas. Numai travaliul cu mine, desfăşurat la masterul de psihoterapie, sub orchestrarea profesorilor mei m-a ajutat semnificativ. Aşa că mi-am frământat mintea şi am ajuns la concluzia că e mai bine să v-o devoalez în exerciţiul funcţiunii. Zilele trecute găteam o prăjitură împreună cu verişoara mea. Pe măsură ce desfăşuram operaţiunea, am decis amândouă că reţeta nu e satisfăcătoare astfel încât ea s-a oferit să o rescrie. Dar, pe măsură ce ea aşternea etapele procesului, eu am început să o contrazic, spunându-i că „nu e bine cum aşează în pagină itemii reţetei, că îi scrie sub formă de poveste şi o să-mi ia o jumătate de oră să o citesc ulterior.” Cert este că m-am enervat şi am ridicat tonul la verişoara mea, cu care mă înţeleg foarte bine. Aparent, motivul iritării mele era că „nu este bine organizată reţeta”, însă 10 minute mai târziu, după ce m-am liniştit complet, după ce m-am afundat în interiorul meu să descifrez ce se petrecea pe acolo am înţeles că furia mea era disproporţionată faţă de evenimentul în sine. Sondând in interiorul meu cu ajutorul conştiinţei, focalizându-mi raţiunea asupra circumstanţei menţionate am descoperit că argumentul meu „că o să-mi ia mult timp să citesc reţeta” părea acum absurd (deşi la vremea listării lui părea extrem de convingător şi pertinent). Cine mă grăbea? Aveam termen limită să fac o prăjitură? Meditând în continuare, staţionând cu intelectul pacificat, orientat exclusiv asupra conjuncturii respective a erupt originea supărării mele profunde. Când am făcut prima facultate, pe la 20 de ani, mai chiuleam de la cursuri. Trebuia să împrumut cursurile colegilor de grupă şi să le xeroxez. Cum pe atunci nu învăţam decât în sesiune şi cum cursurile lor nu erau structurate, ci înşirate sub formă de poveste consumam o grămadă de timp să pricep despre ce e vorba acolo. Presiunea examenului ce bătea la uşă mă umplea de nervi, de stres. Exact această presiune neperlaborată (adică neprocesată conştient) de a lungul vremurilor se ridica acum la suprafaţă, facilitată de similaritatea stranie cu evenimentul prezent. Psihismul meu n-a contorizat „amănuntul” că e vorba doar de o banală reţetă, că nu am dead line pentru finalizarea ei, că nu mă controlează nimeni dacă o „învăţ bine”, că nu mă ascultă ulterior nici un profesor. Practic, m-am enervat reînviind trecutul şi suprasunându-l peste clipa de acum. Câteva amănunte ale situaţiilor erau identice (urma să citesc după scrisul altcuiva, acesta nu era organizat astfel încât memoria mea vizuală să scaneze rapid foaia şi să o parcurgă rapid), iar aparent restul nu mai conta. Patternul recurent din facultate găsea o portiţă deschisă să-şi descarce gunoiul. Dacă eu nu aş fi întreprins acest travaliu minor cu mine şi aş fi considerat până la sfârşit că eu am dreptate, că vară-mea e „vinovată”, el s-ar fi fortificat. Cetăţuia ce se închegase demult s-ar fi consolidat încă o dată. Numai lumina, ordinea reimpusă de conştiinţă, de faptul că mi-am îndreptat atenţia asupra incidentului, că l-am descâlcit, că mi-am limpezit motivele autentice, că mi-am însuşit, retras proiecţia şi i-am cerut scuzele de rigoare verişoarei mele au izbutit să dărâme fortăreaţa egoului meu. A rămâne cu impresia că altcineva e vinovat de ceea ce simt eu, indiferent de modul cum se derulează evenimentul nu face decât să întărească eul şi să mă afunde în iluzie. Această mărturisire e o mostră de cum trăim şi reiterăm trecutul, în loc să ne menţinem proaspătă, detaşată, trăirea în prezent. Dacă în acele secunde eu aş fi vieţuit perfect ancorată în prezent, dacă nu m-aş fi lăsat agăţată de ancora patternului rezident în cognitivul meu, dacă aş fi sesizat că situaţia reţetei era diferită de citirea cursurilor pentru examen nu aş fi găsit niciun motiv să fiu iritată şi nici să o acuz pe verişoara mea de „deficienţă de ordine”. Slăbiciunea conştiinţei noastre ne împiedică să observăm că incidentul de acum nu „seamănă atât de bine” cu ce s-a petrecut în trecut (cândva, nici noi nu ştim când) pe cât doreşte egoul să ne lase să credem. Acesta e motivul pentru care vă îndemn să nu mai acordaţi atât de multă încredere gândurilor automate care vă vin în minte, în diverse situaţii. Acest mod de a lucra cu tine nu e analogic nocivei ruminaţii. Ultima presupune rularea obsesivă a gândurilor conexe incidentului: ce am spus eu, ce a replicat vară mea, să aduc în minte argumente colaterale pt care eu am avut dreptate (consolidându-mi egoul, care crede că el e desăvârşit mereu), să o condamn încă o dată fiindcă a greşit (activând mecanismul proiecţiei întrucât nu-mi asum responsabilitatea propriilor afecte, cred că alţii sunt vinovaţi de ceea ce simt eu şi am impresia că modul meu de a organiza lucrurile e unicul valabil, cel mai performant cu putinţă), să mă lamentez că sunt chinuită şi că ea m-a iritat (adică să mă victimizez), să mă las pradă discursului interior despre cât de grozavă am fost eu, cum i-am întors vorba şi „am câştigat conversaţia în contradictoriu”(dând frâu liber orgoliului) şi alte lighioane de acelaşi calibru, care denotă inconştienţă. A face ordine şi lumină în mintea proprie, prin aducerea în câmpul nostru conştient a ceea ce s-a petrecut cu noi în acele momente intense emoţional ne eliberează de sub teroarea inconştienţei. Augmentarea frecvenţei unor atare momente ne conferă malabilitate psihică, ne adânceşte în noi înşine (nu vom mai fi atât de confuzaţi de părerile opozite ale altora), vom deveni mai autentici, mai sinceri cu noi şi cu ceilalţi şi, cu timpul vom extrage din ce în ce mai numeroase grade de libertate interioară. Iritarea mea nu era foarte manifestă, prea pregnantă: nu m-am înroşit, n-am ţipat, nu m-am rostogolit în incoştienţă. Şi totuşi frământam o maree de nervozitate, deşi eram conştientă de ea. Ne-am putea interoga: Oare ce ascunde o veritabilă criză de nervi, escaladată la paroxism, când oamenii ajung să se înjure, să-şi verse insulte referitoare la prieteni, la părinţi? Câtă furie musteşte în sufletul cuiva care plonjează integral într-o degringoladă spumoasă, când reactualizează fel de fel de întâmplări străvechi, deformat memorizate? Ce se întâmplă cu toate afectele, după ce buba se sparge, iar individul rămâne cu impresia că celălalt e culpabil pentru tot ce a păţit el? Şi ce sort de hotărâri se iau în această stare emoţională exaltată? Vă las pe voi să meditaţi la aceste aspecte, la gradul lor de periculozitate. E important de menţionat că psihismul se împachetează în straturi, dispuse unele peste altele. Astfel, aspecte precum orgoliul, invidia, furia sunt aşezate la suprafaţă, iar altele înfundate mult mai adânc (traume, lezări majore, umiliri groaznice, părăsiri ale părinţilor în copilărie, evenimente dramatice petrecute în alte vieţi, duşmănii profunde, etc). Acestea sunt mult mai grave, mai anevoios de accesat în manieră directă. În clipa în care germinează şi penetrează în câmpul conştient, fremătul lor produce un tumult fantastic, deturnând major viaţa afectivă a individului. Şi culmea e că el habar nu are de ce se întâmplă asta! Numai introspecţia ţintit orientată poate decoperta staturile. Nu vă mulţumiţi cu primul răspuns venit din interiorul psihismului. Cel mai adesea, el formează primul nivel. Sub el zac alte iluzii, iar pentru a fi îndepărtate e necesar să fie privite cu ajutorul conştiinţei. Doar lumina ei dizolvă toate minciunile pe care ni se spunem singuri. Să vă ofer un exemplu grăitor: Un client e necăjit fiindcă s-a certat cu o vecină. Când a încercat să se împace, ea i-a întors spatele şi nu i-a adresat niciun cuvânt. De atunci bărbatul a avut vreo două tentative, după care a lăsat lucrurile în suspans. S-au scurs 3 luni. El a tot sperat că incidentul se va rezolva de la sine. Însă vecina îl evită constant, iar când se întâlnesc se preface că nu-l observă. La un moment dat a adus subiectul în discuţie, în decursul terapiei. Simţea că-l apasă. Am investigat împreună. Iată mormanul de straturi suprapuse: - Mai întâi află o modestă părere de rău referitoare la parcursul conflictului, la însăşi existenţa lui. Îi displace să aibă în istoric altercaţii nefinalizate - Bărbatul descoperă că îi e teamă de gura vecinei, fiindcă ea obişnuieşte să meargă cu vorba de colo –colo şi să răspândească minciuni. El se teme pt buna sa reputaţie în bloc. - Dedesupt rezidă vinovăţie pentru faptul că nu a izbutit să gestioneze scandalul astfel încât nici femeia, dar nici el să nu se amărască. Aici întâlnim o extrapolare exagerată a responsabilităţii, de vreme nu poţi prevedea ce reacţii au semenii şi nici nu ai capacitatea de a înlătura furia cuiva. Mânia porneşte din proiecţii şi nimeni nu poate manageria proiecţiile altuia. - Înlăturând-o şi pe aceasta aflăm că domnul are impresia (evident hazardată, himerică) că poate controla sentimentele anturajului. - Sub ea, întâlnim credinţa care stipulează că el e obligat să rezolve problemele tuturor. Cum vecina a rămas cu supărarea, el se percepe dator să-i soluţioneze necazul. Travaliul cu această convingere va fi mult mai dificil de perlaborat, întrucât posedă derivaţii colaterale, bine înrădăcinate în psihism. - Dar chiar sub acest nivel tronează gogoaşa dospită, bomboana de pe tort. Egoul său crede că e mai presus de Isus Cristos, mai performant decât el, fiindcă Isus a lăsat oameni mâhniţi, dar el nu se cuvine să facă acest lucru. Iată la ce se ajunge printr-o investigaţie amănunţită. Pentru a obţine rezultate rapide şi corecte trebuie să ne fortificăm instrumentul de lucru. Conştiinţa se ascute prin utilizare intensivă, prin perseverenţă în sporirea nivelului ei. Remarcăm că pornind de la un incident mărunt, aparent nesemnificativ decriptăm itemi însemnaţi, ce creează efecte dubioase în viaţa proprie.