Cum e avantajos să ne comportăm in mijlocul uraganului afectiv?

Societatea integrală tinde să automatizeze, să clusterizeze activitatea şi viaţa cetăţeanului. În acest sens se tinde spre ignorarea individualului pt a ridica în slăvi comunitarul. Practic nu se mai ia in calcul personalitatea fiecăruia, urmărindu-se o nivelare incomodă. Pildele in această direcţie sunt puzderie: • există numere fixe de pantofi şi calapoade standard pt picioare de toate formele, mărimile. Nu se croiesc pantofi pe dimensiunea picioarelor, ci picioarele trebuie să se înghesuie in pantofii normaţi; • la şcoală, lecţia nu e adaptată nivelului şi ritmului fiecărui educabil, ci se predă acelaşi material tuturor, in ritm identic. Rezultatul e că leneşii stopează, frânează avantul celor mai dotaţi. În plus nu se lasă nimănui oportunitatea alegerii domeniilor de studiu in gimnaziu sau la liceu; Nu are importanță daca conținutul lecției nu pasionează pe nimeni, important este că factorul de decizie ministerial propune. Așa se ajunge la situații ridicole în care la școală se învață matrici, integrale și diode, dar nu se studiază comunicarea interumană, manierele propice de interacțiune dintre sexe. La liceu studiem viața râmelor, dar nu și externalizarea emoțiilor umane. • chiar in miezul familiei, părinţii mereu îşi liniştesc propria vinovăţie in creşterea progeniturilor, afirmând că și ei au fost corectaţi în aceeași manieră agresivă, prin bătăi sistematice. Astfel, adulții îți scuză ignoranța și dezinteresul pt educație argumentând că le-au fost oferite acelaşi lucruri. Dar oare nu se vede de la o poştă că odraslele sunt diferite, nu e evident că au nevoi, intenţii, interese personalizate? Dincolo de aceste generalităţi vreau să mă refer la apariţiile şi derulările unor situaţii critice, cărora oamenii se gândesc să le atribuie conotaţii globalizate. Adică ţi se întâmplă ceva şi ai impresia că vecinul, colegul, prietena poate să-ţi traducă rostul pt care ţi s-a întâmplat ţie acel lucru. În disperare de cauză mai apelezi cu aplomb la dicţionare de vise, la cărţi de limbaj non-verbal. Ai senzaţia că un episod existenţial există prin el insuşi, separat de tine, că nu ți se adresează în mod personalizat. De pildă, o carie care s-a format in dintele tău e echivalentă cu apariţia unui alte carii in gura unui necunoscut în virtutea faptului că ambele sunt carii dentare. Pericolul constă în ratarea sensului individual al evenimentului. Cei mai numeroşi cetăţeni trăiesc cu impresia că incidentul care i se întâmplă unuia e similar cu o altă situaţie care intervine in viata vecinului, numai fiindcă PARE la fel. Dar istoriile anterioare ale celor doi protagonişti in discuţie sunt oare identice, credinţele lor (prin prisma cărora va fi decodificată conjunctura) sunt similare? Chiar dacă nişte evenimente seamănă, in mod cert ele diferă substanţial. Ei bine îți șoptesc un imens secret: tot ce ți se întâmplă îți este adresat în mod special. Vine la tine in mod absolut intenționat, fără nici o greșeală de expediare și este mulat cu totul pe ce ai tu de învățat in acest moment. Toate fenomenele ne sunt personalizate, au adresă fixă şi sunt perfect adaptate nouă. Ele sosesc ca răvaşe ale universului, fiind menite să ne ajute să învăţăm ceva despre cine suntem noi cu adevărat. Tot ce intervine in câmpul nostru conştient reprezintă un punct de inserţie, ce arată spre iluziile pe care le cărăm conştiincioşi în suflet. Doar frământarea atentă a mesajelor divine, doar străduinţa noastră de a decodifica sensul întâmplării ne va facilita evoluţia. În loc să aruncăm cu furie întâmplarea la gunoiul uitării, mai înțelept ar fi să stăruim conștient, in regim meditativ asupra felului în care ne-a afectat conjunctura, ce emoții a declanșat în noi, pe cine considerăm responsabil și din ce motiv, etc. În pofida grabei noastră de a acorda interpretări generalizate unor fenomene similare, universul nu conteneşte să ne demonstreze că absolut fiecare conjunctură trebuie tradusă in contextul mai larg de întâmplări de viaţă al fiecăruia dintre noi, in conexiune directă cu înşiruirea de situaţii din proximitatea lui, dar şi asociată cu istoria mai amplă trăită pânăîn prezent. În această ordine de idei vom plasa un incident cu tentă nefericită, prin raportarea lui la ce s-a petrecut cu 1-2-3 săptămâni înainte, dar şi in legătură cu toată viata noastră, în special cu acele teme care ne răsar în minte sau care par să aibă conexiune directă cu evenimentul respectiv. Când scriu „plasarea evenimentului” mă refer la încercarea de a-i acorda o logică, de a dezlega rostul lui in viaţa mea. Ea va fi analizată şi disecată numai in funcţie de reperele adultului respectiv şi va furniza informaţii despre el. Adesea munca noastră cu noi va rodi sub forma înțelegerii unor traume petrecute cu mult timp în urmă. E posibil ca în sfîrșit să fim luminați cu privire la un incident care ne-a măcinat sufletul decenii întregi. Dacă înțelegem de ce a acșionat interlocutorul în acel fel și de ce ne-a durut pe noi atât de tare, ne putem desprinde de suferința rănii. Iertarea survine fără probleme, iar pacea minții e inevitabilă. E remarcabil să constatăm că o problemă similară poate şi este obligatoriu să fie integrată in peisajul existenţial al fiinţei, dar şi că ea va comporta interpretări diferite in episoape variate de viaţă. Astfel, scopul unei pierderi la 20 de ani va fi diferit de o altă pierdere la 34 de ani. Refuzul nostru de a descifra răvaşele circumstanţelor ce se ivesc in viata noastră va avea ca urmare repetarea lor. În loc să experimentăm o unică, tumultoasă şi băbădăioască relaţie de cuplu vom trece de la un partener la altul cu aceeaşi încărcătură dramatică. Întâlnim și încăpăţânări super- consistente, când omul cară cu el tragisme de la o încarnare la alta....până când suferinţa atroce îl trezeşte şi în sfârşit, ajunge la el ideea că se poate trăi şi altfel. Adesea destinul ne scoate in cale contexte care se repetă. Acest lucru vădeşte că in trecut nu ne-am învăţat lecţia. O traumă tinde să fixeze un fragment mental. Psihicul se scindează, iar acel segment mental se lipeşte acolo. Dacă nivelul general de conştiinţă nu evoluează, la o repetare a unui eveniment similar, intelectul va tinde să trateze situaţia in aceeaşi manieră. Rezultatul va fi accentuarea traumei. Dacă insă omul se preocupă de descifrarea semnificaţiei evenimentului, dacă doreşte să evolueze spiritual atunci la o nouă reiterare a unei situaţii identice, cetăţeanul nostru va gestiona demersul traumatizant dintr-o nouă perspectivă, îi va conferi un rost şi-şi va trasforma personalitatea. Eventual va arunca la coșul de gunoi vreo fantasmă, ce-i bântuia mentalul. Succesul acţiunii va fi socotit printr-o stare de bine, prin debarasarea de o amărăciune, prin pacificare sufletească. Bonusul e format de realipirea fragmentului segregat: prin procesare conştientă a traumei, acea facţiune izolată va fi eliberată şi se va unifica cu restul intelectului. Consecința va fi creșterea gradului de înțelegere, dar și a nivelului de conștiință, întrucât sporirea conștiinței corespunde unificării mentale. Un postulat esenţial al managerii unei furtuni emoţionale constă în privirea emoţiei, în vieţuirea in proximitatea ei. A ne ascunde de emoţiile care nu ne plac, care ne fac să ne simţim inconfortabil, e un „talent” al occidentalilor. Dar reprimarea afectelor ne perturbă sistemele nervos, imunitar şi relaţional. Dar cuprinderea lor in raza conştientului şi susţinerea pînă la dizolvare, ne va elibera de nefericiri ulterioare. Cum procedăm pt a descifra sensul unei circumstanţe? În chiar miezul derulării problemei, in furtuna emoţională stârnită, individul are sarcina de a privi detaşat in interiorul său cu scopul de a capta răvaşul universului pt sine. E posibil ca la început operaţiunea să nu fie foarte facilă, însă perseverenţa se va dovedi utilă. Un salt al conştiinţei va uşura munca arheologică. Puteţi apela la un amic brutal de sincer şi bine intenţionat, dar trebuie să ocoliţi primejdia proiecţiilor. Soluţiile furnizate de el sunt valabile pt el fiindcă ne reamintim că oricine vorbește numai despre sine. Dar un prieten bine intenționat poate surprinde uneori contextul mai larg sau să adreseze întrebări țintite. Ideal ar fi să vă ghideze subtil, fără să introducă în peisaj rezolvările lui. Pt o minte instruită, soluția țâșnește relativ rapid, creierul său eteric selectându-i exact incidentele din trecut care au legătură directă cu subiectul. Cu cât stăruim mai îndelung în frământarea conștientă a fenomenului, dorind să-i desifrăm sensul și nu să ne umplem de furie, vrând să-i pricepem sensul și nu să ne descărcăm sacul de învinuiri. Țelul exercițiului este unul relaxant, investigativ și nu unul inchizitor. Nu facem vânătoare de vrăjitoare, nu executăm procese ori represalii, ci doar dorim să știm ce s-a întâmplat cu noi, ce simțim, de ce simțim ceea ce percepem, care e rostul incidentului, de ce a venit el in viața noastră. Există o imensă prăpastie între ruminații intelectuale (in care reluăm obsesiv ce a zis acuzatorul, ce am răspuns eu, ce ar fi trebuit să adaug ca să-mi protejez orgoliul, să-i dau mai bine peste nas, etc) și ceea ce propun eu aici. Primele aduc numai necazuri, mai mută furie și amărăciune, iar investigația conștientă, pur contemplativă desfășurată cu scopul de a înțelege ce se petrece cu noi rodește liniște, libertate interioară și ușurare. Vom depista informaţii despre cum suntem noi in realitate, ce gândim, ce credinţe ne conduc viaţa cu mână de fier. Adesea vom fi uluiţi că adevărul despre noi contrastează flagrant cu iluziile întreţesute de mintea noastră condiţionată. Exemplificând teoria de mai sus voi cerceta o banală răceală şi ce mi-a comunicat ea mie: am mai parcurs zeci de răceli in viaţa mea şi până acum nu mi-a venit ideea că şi din ea aş putea să extrag date despre cum sunt eu cu adevărat. O toleram pe jumătate cu neplăcere, intricată cu dorinţa imperioasă de a se sfârşi, de a reîncepe să „trăiesc”, de a-mi relua activităţile cotidiene. Ignoram complet faptul că respingeam circumstanţa in care sălăşluiam, că o condamnam. De această dată, ca niciodată ea s-a prelungit nefiresc de mult. M-a extenuat şi m-a stors până am căzut in depresie. Ceva curgea anormal. În ziua următoare m-am pus pe meditat. Am coborât în interiorul meu să observ detaşată ce se petrece. Răceala era dornică să-mi comunice mesaje fabuloase, iar eu le ignoram de zile întregi. Am acceptat că eu deţineam himera că organismul meu e mai sensibil decât media statistică a populaţiei româneşti, că e mai friguros. Adică trupul de capul lui hotăra să fie mai sensibil la frig. În loc să observ că mintea mea instala în corp un program defavorizant, şoptindu-i mereu că lui trebuie să-i fie mereu frig, să se înfofolească, eu mă convingeam singură că organismul de carne a luat arbitrar decizia de a fi friguros. Şi uite aşa mă amăgeam singură! Rămăşiţe ale concepţiei că trupul poate crea după ideile lui şi că nu mintea e cea care impune corpului orice credinţă se dosesc în colţuri psihice. Numai lumina conştiinţei le devoalează. Apoi, sosise vremea să integrez in sistemul meu de valori faptul că am impresia că sunt diferită de ceilalţi şi să accept că acesta derivă dintr-o fantasmatică credinţă scornită din vanitate neobservată conştient. Vestea bună e că dacă izbutesc să nu mă mai condam pe mine pt faptul că am trăit ani de zile sub tutela unei ficţiuni, nu voi mai admonesta niciodată pe nimeni pt acelaşi lucru. Perlaborarea iluziei mă va extrage de sub raza ei de influenţă. Ceea ce rezultă este o mai mare transparenţă mentală şi o curăţare a percepţiei, adică atingerea unor ţeluri spectaculoase. Cu fiecare nouă biruinţă asupra umbrelor mentale ne apropiem de adevăr, de dezideratul final, care instalează armonia in persoană, dincolo de care se întind liniştea şi fericirea infinite.