Persistenţa modelului

Noi considerăm că e suficientă o singură mostră de interacţiune blândă pentru ca partenerul să reacţioneze prompt la ea şi să-şi altereze schema comportamentală. Şi dacă el nu se conformează aşteptărilor noastre, avansăm orgoliul şi ne burzuluim, concluzionând că metoda nu funcţionează. Dar oare noi am învăţat să scriem dintr-o unică încercare? Oare putem modela comportamente bazându-ne pe valoarea modelului şi pe persistenţa lui? Ca să aflu empiric răspunsul am întreprins un modest experiment. Într-un bloc de vis a vis de mine locuieşte o amică, care de curând are un nou prieten. Mi-a făcut cunoştinţă cu el. Ulterior, ori de câte ori mergeam la ea, el nu răspundea la bună ziua. Iniţial m-am înfuriat. Am conştientizat că numai imaginea de sine îmi era lezată, acea voce egotică care îmi şoptea că, într-un fel ştiut numai de el, eram umilită fiindcă eu dădeam bineţe şi bărbatul nu catadixea să răspundă. Dacă are mână liberă, adică acordul nostru, din acest punct, egoul construieşte o cascadă spumoasă de motive pentru care el e îndreptăţit să fie furios pe individ, susţinând că nomele sociale îi justifică amărăciunea şi enervarea, că nu e civilizată o atare atitudine, etc. Pe egoul meu cert l-ar apuca miezul nopţii scăldându-se în ruminaţii fără capăt. Drept urmare nu i-am îngăduit plăcerea cu pricina. Am acceptat lucrurile aşa cum stăteau, dar m-am hotărât să verific dacă modelul meu de a da mereu bună ziua îl poate influenţa pe cetăţeanul respectiv. Astfel, ori de câte ori ne întâlneam, eu îl salutam cu un zâmbet şi el mă privea cu gura strânsă. Săptămâna trecută am constatat prima înbunătăţire: a mormăit un ceva ce semăna a salut, apoi surpriză, ieri chiar a spus limpede bună ziua. Iată ce poate face o lecţie blândă! În trecut, scufundându-mă în noroiul infatuării aş fi renunţat instant să-i mai dau bineţe „nesimţitului”şi m-aş fi umplut de furie ori de câte ori drumul meu s-ar fi încrucişat cu al lui. Dacă lucrurile escaladau, de pildă dacă i-aş fi făcut observţaie că nu e politicos şi aş fi ajuns să mă cert cu el, poate că aş fi abandonat chiar relaţia cu prietena. Să comparăm ce rezultate am obţinut acum, în absenţa împăunării eului meu: relaţia cu amica funcţionează, nu m-am enervat deloc chiar dacă domnul nu mă saluta şi în plus, prin perseverenţă, l-am ajutat să-şi inoculeze un aset interuman preţios. Deci numai lucruri bune! Atunci la ce mai păstrăm vanitatea? Doar ca să ne laude egoul, să ne felicite că suntem cuminţi şi-i urmăm sfaturile cristaline? Acum să medităm la câte eşantioane de comportament avem de la părinţii noştri, de la fraţii mai mari, de la profesori şi alţi adulţi semnificativi, care ne-au bântuit copilăria. Le-am studiat felul atitudinal ani în şir, considerând că ei sunt modelele noastre, că ei chiar ştiu cum să reacţioneze în faţa unor situaţii, care pt noi păreau paralizante. Evident că am îngurgitat până la ultima picătură tot ce spuneau şi manifestau ei! Dar oare am trecut ceva prin filtru conştienţei? Am stat vreodată să analizăm dacă modelul desfăşurat de genitorii noştri era prolific, era valid? Sau chiar dacă posedă dâre de funcţionalitate, chiar reprezintă cea mai performantă alegere încât să nu trebuiască niciodată să-l îmbunătăţim? Nu vom putea niciodată să metamormozăm o expresia mentală dacă nu o studiem în manieră conştientă. Dacă suntem nemulţumiţi de ceea ce avem in dotare trebuie să ne schimbăm felul de a privi realitatea. Ca să obţinem alte rezultate în lume suntem nevoiţi să asimilăm alte modele, mai benefice. Adică e necesar să lucrăm cu noi. Dar vă imaginaţi câtă inerţie zace în subsolurile psihismului propriu? Toată viaţa am crezut că aşa cum decriptăm noi mediul social este corect, în virtutea faptului că aşa am procedat....până acum. Undeva şade satisfăcută o recompensă pt faptul că acţionăm mereu şi mereu în acelaşi fel. Aceasta e mulţumirea egoului. Dacă nu lucrăm cu noi o să rămânem dresaţi precum câinele lui Pavlov, adică o colecţie de reflexe condiţionate ale trecutului. Dacă dorim să ne procurăm soluţii cu randamente mai bune la problemele noastre e necesar să înfrângem încăpăţânarea eului, dar şi să abandonăm satisfacţia lui. Din acest motiv, eul este supraintitulat mintea condiţionată: fiindcă prin repetarea constantă, insistentă a unui comportament, acesta se amprentează în mental şi tinde perpetuu să fie reactualizat. Practic, intrăm într-o rutină din care ne vine greu să mai evadăm. Intervine şi frica că nu vom reuşi, că alţii se vor hlizi pe seama stângăciei proprii, că ne vom chinui să învăţăm alte maniere de interacţiune şi că rezultatele vor fi catastrofice, etc. Eul coroborat cu anxietatea sunt in stare să ridice milioane de raţiuni „întemeiate” pt care nu e bine să te transformi. Un alt spin la capitolul modelelor este prevalenţa celor negative. Majoritatea oamenilor promovează şi întreţin mostre nefavorabile de comportament: se supără din orice, au aşteptări hazardate, favorizează împăunarea, propagă invidia şi teama, bagă neîncrederea la înaintare, etc. Spre exemplu, eu nu am întâlnit un model de blândeţe cu autoritate, de dorinţă ca eu să ies din coconul în care mă vârâsem până nu am ajuns la masterul de psihoterapie. Realizez că am fost privilegiată de viaţă fiindcă am dat peste asemenea oameni, dar câţi dintre ceilalţi au parte de atare tratament? Cum să scapi de sub vigilenţa aspră, fanatică a egoului fără o lumină care să-ţi arate calea? Efortul meu de a scrie aici, pe blog e cumva o formă de recunoştinţă pt mentorii mei, o modalitate de a plăti cu aceeaşi monedă, de a transmite mai departe ceea ce am primit eu cu dragoste. Pe de altă parte, elevarea gradientului meu de conştiinţă mă îndeamnă să pricep că nu-mi pot ridica abilitatea de a iubi dacă nu împărtăşesc cu ceilalţi ceea ce am aflat. Aşa cum eu am fost ajutată să cresc spiritual simt că e datoria mea acum să-i ajut la rândul meu pe alţii. Dragostea umană trece prin conştiinţă, iar orice efort mărunt contribuie la progresul întregului. Străduinţa fiecăruia dintre noi de a ne ridica nivelul de conştiinţă aduce o alinare în conştiinţa colectivă şi facilitează drumul tuturor. Dacă nu am fi suferit de carenţă de iubire în perioada infantilităţii nu am fi avut atâtea traume depozitate în suflet. Orice maladie, nefericire reprezintă un strigăt după iubire. Iar cel mai adesea răspunsul covivilor noştri este pedepsa, respingerea, oprobiul. De ce? Fiindcă niciunul dintre noi nu e capabil de iubire veridică. Nici măcar nu înţelegem conceptul. Ca să iubeşti e necesar să fii conştient, să decelezi adevărul de falsitate, să fii capabil să dăruieşti tuturor, să-i ajuţi să crească spiritual, să le oferi instrumentele necesare dezvoltării. Toţi ar trebui să urmăm cursuri în care să deprindem arta de a iubi. Aţi văzut cât de drăgăstoşi sunt copiii foarte mici? V-aţi întrebat vreodată de ce toţi acei bulgăraşi de iubire ajung invariabil la rebeliunea adolescentină şi apoi la morocăneala tipică adultului? De ce maturii uită să râdă? Zilele trecute am intrat în metrou râzând cu gura până la urechi împreună cu o amică. O doamnă în etate m-a privit dezaprobator, cu gura schimonosită a dispreţ, ca şi cum aş fi călcat-o pe degetul mic. O deranja că sunt veselă? Nu e o nebunie? O verişoară de a mea e profesoară. Analizăm împreună felul în care se comportă institorii, colegii ei de breaslă. Oare câţi educatori chiar merită să fie modele pt copii? De mulţi ani mă chinui să înţeleg de ce am resentimente împotriva educatoarei mele din clasele primare. Până zilele trecute, când un travaliu cu mine a renăscut o amintire prăfuită. Eram în clasa a 3-a când într-o zi din senin, învăţătoare a ţipat la mine şi m-a mutat în ultima bancă. Când am încercat să protestez s-a abătut asupra meu o ploaie de zbierete furioase. M-am dus acasă şi i-am povestit mamei mele incidentul, rugând-o să rezolve problema, dar ea a conchis că sigur am făcut eu ceva rău la şcoală şi nu a vrut să intervină. Profesoara vroia bani de la părinţii mei şi cum nu i-a primit, eu am rămas pedepsită. Am rămas izolată în ultima bancă vreme de 2 ani, deşi mai erau 3 rânduri de bănci până la colegii mei. (abia acum pricepeam de ce în primii doi ani de şcoală tot dispăreau dintre colegii mei. În prima zi de şcoală din clasa întâi erau înscrişi 30 de copii, iar la momentul incidentul abia dacă mai număram 17). De atunci nu m-am mai străduit să iau premii la şcoală, până la ajuns la Facultatea de psihologie. Aici pasiunea şi interesul fulminant au învins inerţia proiecţiei anterioare. Materialele erau atât de incitante încât conta prea puţin felul în care erau expuse. Însă trebuie să remarc şi că mulţi profesori îşi dădeau silinţa. Ce m-a învăţat învăţătoarea? Că există nedreptate peste tot, că munca şi inteligenţa nu sunt preţuite, că banii sunt mai preţioşi decât iubirea (înaintea acestui eveniment eu chiar o iubeam pe învăţătoare). Mai grav este că de la acest incident am proiectat imaginea învăţătoarei asupra multor profesori. Iată ce pot construi modelele! Dincolo de tragismul unei clase de infanţi, se pune legitim întrebarea: De ce am „nimerit” eu tocmai o asemenea învăţătoare hapsână? Comparând povestea mea cu cea a verişoarei mele (care a beneficiat de o educarea calină, care mângâia micuţii, le aduce prăjituri de 1 iunie şi se străduia să-i înveţe) înţelegem că fiecare atrage în viaţă exact ce-i foloseşte mai mult. În loc să ne transformăm în victime şi să ne plângem de milă, mai economic ar fi să extragem semnificaţii din contextele care ne parvin. Astfel, analizând la rece am observat că iniţial eu învăţam ca să capăt aprobarea institutoarei, însă după eveniment am învăţat fiiincă îmi plăcea. Practic mi-am relocat motivaţia pe baze mult mai sănătoase: pt mine şi nu pt premii. Apoi, în clasele 1 şi 2 eu eram în centrul acţiunii, ridicând mereu mâna să răspund. Ulterior am aterizat în postură de spectator, întrucât învăţătoarea se prefăcea că nu vede că ridic mâna şi mă ignora. Am învăţat devreme poziţia detaşată, foarte apreciată dpdv spiritual. Cel mai important este că am deprins ideea că trebuie să mă ajut singură şi că pot răzbi în pofida obstrucţionărilor exterioare. Deci, nu m-aş minţi pe mine dacă aş afirma că am fost năpăstuită? Depinde ce vrem să observăm în viaţă: lezarea orgoliului sau darurile divine?