Cum am ajuns să ne amărăm singuri?

Vieţuim zile, ani în şir în mlaştina zbaterilor sufleteşti şi în plasa mistuitoare a durerilor trupeşti încât la un moment dat ne obişnuim atât de tare cu situaţia încât ajungem să credem că asta e viaţa, că nu se poate exista decât în acest fel. Aşa am crezut şi eu mult timp până am descoperit calea evolutivă. De atunci sunt pe o pantă ascendentă în domeniul fericirii. Cu cât sap mai adânc in mintea mea, cu atât mai mult elimin torturile emoţionale de dedesupt răsare natura mea adevărată. Evident aceasta e valabilă pt oricine. Toţi cei dispuşi să excaveze în ei înşişi, să decoperteze straturile de scheme cognitive înşelătoare vor fi răsplătiţi cu doze de fericire. E ciudat că iniţial aceste cuvinte par doar vorbe. Aşa am păţit şi eu. Nu credeam o iotă din ce citeam în cărţile diverşilor maeştri spirituali. Dar mi-am zis că nu strică să încerc! Ce mă costa? Rezultatul a început să apară mulţi ani mai târziu. O vreme îndelungată părea că mă lupt cu morile de vât, că mă prăbuşesc degeaba în abisuri de suferinţă, că nu înaintez nici cu un pas. În astfel de momente perseverenţa e cheia succesului. Dar vin şi zile bune. Totuşi mi-am pus chestiunea originii: De unde izvorăşte atât de multă suferinţă? Din faptul că am uitat cine suntem cu adevărat. Ne-am uitat originea divină şi credem că suntem doar nişte trupuri grosiere. Aceasta reprezintă o parte din condiţia umană, a încarnării pe Terra. Dumnezeu posedă un respect nemăsurat pentru vrerile Fiului Său astfel încât nu se opune acestora, cu excepţia celor care i-ar dăuna foarte tare. Locat pe Terra, sub influenţa condiţiilor specifice ale încarnării, spiritul a uitat cine e. Prin urmare, nu a mai reuşit să distingă ce e greşit şi ce e veridic, ce dăunează şi ce hrăneşte. Uitându-şi natura iubitoare, un fragment al minţii s-a încărcat de scheme dubioase, o parte din mintea sa a fost pervertită de programe negative. Această secţiune e denominată ego. Pentru a ne reaminti cine suntem e necesar să renunţăm la toate aceste patternurile cogntive, să ne decontaminăm mintea condiţionată şi să epurăm întreagul spectru de emoţii şi gânduri asociate. Obstacolul ce se iveşte pe cărarea acestui ţel îl constituie amprentarea puternică a programelor întunecate, dar şi identificarea minţii noastre cu ele. Suntem atât de lipiţi de ceea ce noi credem a fi nişte „înlănţuiri logice” încât avem impresia că aceastea sunt cele mai inspirate modalităţi de a ne rezolva anumite probleme relaţionale. Deşi pe alocuri mai întrezărim că soluţiile noastre sunt limitative, că ne plafonează sau chiar ne rănesc, ne prostim singuri cu iluzii de genul: răspunsul la ură e doar ura, o răutate trebuie răzbunată, invidia ne propulsează spre succes, gelozia ne asigură iubirea partenerului de cuplu, forţarea intimităţii e o proptea pt a nu rămâne singuri, minciuna ne apără, etc. Dar toate aceste mitaje nu fac decât să ne îngroape şi mai abisal iubirea, să o obtureze sub straturi din ce in ce mai grosolane. Astfel ne separăm mintea de ceea ce suntem, de natura noastră autentică. Izgonind iubirea, compasiunea şi spiritul de împărtăşire ne lipsim pe noi de fericire. Iată ce am notat azi în jurnalul meu: „Citisem mai demult că noi, oamenii facem parte din Dumnezeu, dar erau doar nişte cuvinte goale. Nu rezonam cu ele. Nu le credeam. Aveam impresia că cineva se joacă cu mintea mea, că doar vrea să mă amăgească. Că poate afirmaţiile sunt adevărate pt sfinţi, dar nicidecum pt mine, un păcătos vinovat. Azi se petrec miracole. Mi se schimbă percepţia. Cumva am înţeles că fac parte din Dumnezeu, că sunt in siguranţă, că nu pot fi lezată niciodată. Cine să-l atace pe Dumnezeu? Tot ce pare să mă necăjească loveşte în programele negative inserate in mintea mea condiţionată. Iar stimulii respectivi sunt numai indicatori spre probleme nerezolvate, care merită atenţie şi nu supărare. Simţirea faptului că sunt parte din Dumnezeu vibrează în interior, îmi creează plăcere şi securitate. Îmi încălzeşte sufletul. Înţeleg că nu am cum să fiu singură sau părăsită. Cumva s-a cuibărit in minte certitudinea că El e alături de mine oriunde merg, orice fac. Numai focalizarea noastră permanentă asupra exteriorului, asupra materialităţii ne desprinde de Gândurile şi iubirea divină. Fiindcă ne gândim mereu la bani, la cum să ne sporim admiraţia celorlalţi, la ce proiecte să mai dezvoltăm ne umplem mintea cu fleacturi şi ne depărtăm de iubire, uităm cine suntem şi ajungem să credem că suntem aruncaţi undeva într-o lume primejdioasă, plină de invidie şi răutate.” Ce e spectaculos derivă din trăirea in interior a naturii veracice. Nici un cuvânt nu poate descrie magnitudinea extazului şi spectaculozitatea sentimentului. Acum pătrund într-adevăr miezul spuselor maeştrilor iluminaţi. Toate manuscrisele parcurse stipulau mereu şi mereu acelaşi refren: Nu poţi înţelege ceva decât trăindu-l! Cuvintele au forţă, dar ele doar indică spre locul unde trebuie să privim. Puterea veridică , transformatoare vine numai din observarea pe propria piele a interiorului propriu, din ieşirea din cercul vicios al patternurilor asupritoare. Prin iertare şi meditaţie, prin dorinţa de a renunţa la resentimente, la ură şi vinovăţie primim intrumente utile. E suficient să gustăm o dată din nectarul fericirii adevărate, necondiţionate de nici un lucru material, de nici o dorinţă împlinită pt a nu ne mai dori să revenim la cloaca eforturilor stupide de altădată. Oare se întreabă cineva de ce se căzneşte atât de tare să procure orice? Care e sensul trudei disperate? Merită orgoliul de a ajunge „în vârful ierarhiei” sacrificarea armoniei interioare? Vestea bună este că odată cu creşterea nivelului de conştiinţă ceea ce altă dată părea imposibil se obţine cu uşurinţă. Nu spun că vom procura orice trăznaie îi străbate circuitele egoului, dar ceea ce ne trebuie va veni la noi lejer. Uneori vom fi uimiţi de cât de simplu e să ne satisfacem o dorinţă pt care altă dată am fi tras la jug. E suficient un gând şi ea se materializează.