Acționăm și ne simțim în funcție de propriile presupuneri

Presupunerile rulează automat în fundalul intelectului nostru și ne influențează dispoziția și viața mai abitir decât ne închipuim. Ce este și mai straniu derivă din faptul că aceste năluciri psihice nu sunt detectate decât dacă ne orientăm farul conștiinței asupra propriului câmp mental. Fiindcă ele par foarte veridice ne rămâne iluzia că interpretarea pe care o acordăm evenimentelor e urmarea unor deducții complicate sau a unor raționamente foarte elaborate și acurate. Încrederea pe care o alocăm presupunerilor interioare le dă credibilitate și mai nefast, le predispune să se propage cu alte ocazii. Așa ne trezim că dispoziția noastră veselă se preschimbă urgent în disperare doar fiindcă investim confianță într-o plăsmuire personală. De exemplu, vorbesc la telefon cu o mătușă și apoi o cer și pe fiica ei, respectiv pe verișoara mea. Dar mătușa îmi comunică că persoana solicitată e angajată într-o altă convorbire și că mă va suna ea ulterior. După un sfert de oră sună telefonul, dar la aparat e tot mătușa care o scuză pe fiica ei spunând că nu poate să mă mai sune fiindcă vorbește la telefon cu un meșter și va dura încă mult timp. De aici, fondul gândirii mele negative pornește să construiască un scenariu ficțional, care mă instigă să presupun că în realitate verișoara mea de fapt nu dorește să comunice cu mine și că a montat-o pe mătușă să mintă. Brusc voi fi invadată de un val de revoltă, ce se prăbușește în mânie. Rulajul gândurilor asociate acestei emoții va chema din ce în ce mai multă furie. Cugetele vor mâna avalașa furibundă spre o tornadă: Cum adică să nu vrea să vorbească cu mine? (adică deja iau presupunerea mea drept absolut adevărată). Din acest moment numai o detașare meditativă mă va extrage de la prăbușirea în depresie. Fără concentrarea conștiinței asupra interiorului meu, fără înțelegerea faptului că eroarea pornește de la conferirea aurei de veracitate unei simple presupuneri, starea mea emoțională va fi târâtă în nefericire pentru zile întregi. Ratând momentul exact în care mentalul a alunecat din realitate într-o ficțiune individuală ne lăsăm angrenați în mânie, frustrare, frică, poate chiar ură. Cu cât relația urcă mai mult în topul clasamentului sufletesc cu atât impactul unei asemenea presupuneri va fi mai devastator. Să crezi că o ființă cu care întreții legături apropiate nu vrea să vorbească cu tine atacă miezul personalității. Destabilizarea ce urmează instant va fi atât de bulversantă încât te vei simți ca și cum a-i fi lovit în moalele capului. Inițial nici nu vei știi ce să crezi, de unde să apuci incidentul sau cum să reacționezi la el. Așa se explică de ce cele mai colosale, înfiorătoare scandaluri izbucnesc tocmai cu cele mai intime persoane. Miza este foarte mare și afectează situația individuală pe termen lung. Problema derivă și din faptul că circuitul emoțional se activează înaintea celui rațional. Astfel, sentimentele au avans și difuzează în întreg cortexul, impregnându-l cu specificul lor. Câteva fracțiuni de secundă sunt suficiente unui afect de talia furiei pentu a scufunda în umbră tot intelectul și a suprima rațiunea. Sub efectul revărsării de cortizon specifică mâniei, nu mai gândim clar. Frica de a fi părăsiți, umilința ce decurge din orgoliul rănit, frustrarea inerentă vor prăbuși psihismul. Deruta inițială ne va conduce spre activarea celor mai vechi și mai amprentate conexiuni psihologice întrucât acestea sunt cele mai familiare. Iar în derularea unor conjuncturi nebuloase tindem să recurgem la cele mai exersate moduri de a cugeta. Aceste paternuri cognitive imprimă o direcție pozitivă a gândirii (care recurge la o interpretare de genul: verișoara mea chiar e ocupată) sau una negativă a gândirii (precum cea din exemplul nostru). Însă apariția furiei semnalează limpede existența în subsidiar a unei scheme mentale negative. Ea se activează instantaneu în primele fracțiuni de secundă ce urmează derulării conversației și aflării veștii. În cazul unei raționări nedeviante, omul nu presupune că verișoara nu dorește să vorbească cu el, ci crede mesajul mătușii. Fiindcă este atât de activă în existența personajului din pilda noastră, presupunerea se ivește instant și nu este deloc contestată de minte. Insinuarea ei rapidă ne conduce la concluzia că jobul schemei respective e unul sufocant, ea fiind solicitată la rampa conștiinței foarte des. Oamenii a căror gândire este îmbibată de negativitate nici măcar nu mai detectează activarea schemei. Prezența ei pe scena propriei lor gândiri e atât de cunoscută, de familiară încât ei sunt perfect obișnuiți cu astfel de cugetări. Le resimt ca uzuale, apropiate și investesc încredere în ele. Dacă individul ar fi o personalitate explozivă și răzbunătoare ar putea chiar plănui metode subtile de răzbunare și ar lucra activ la punerea lor în practică. Mintea condiționată ne împinge să plătim cu aceeași monedă orice avem impresia că ne fac ceilalți. Fiindcă ia ca real ceea ce tocmai a presupus că i-a făcut verișoara și fiindcă nu e in stare să ierte, se naște în cetățeanul nostru dorința de răzbunare, care îl va îndemna să se comporte urât. Egoul crede cu ardoare că dacă îi face pe ceilalți să simtă ceea ce a simțit el altă dată, el va fi satisfăcut. Realitatea atestă cu totul altceva. Una dintre căile prolifice de întrerupere a gândirii negative de genul celei descrise în exemplul nostru didactic de mai sus este focalizarea conștiinței asupra interiorului propriu, imediat după resimțirea afluxului de furie. Contemplându-ne masa de enervare și detașându-ne de focul afectului interior vom depista clipa exactă în care macazul gândirii a fost alterat. Vom vedea cu ochii psihici cum o banală presupunere ne-a cauzat atât de multă suferință. În realitate, femeia din exemplul nostru nu știe dacă verișoara ei chiar e ocupată sau nu, dacă într-adevăr nu vrea să vorbească cu ea. Nu a fost prezentă în casa rudei pentru a putea confirma sau infirma spusele mătușii. Incertitudinea plutește și numai decizia interioară a gândirii proprii o îndreaptă spre a crede sau a respinge vorbele mătușii. Aici e pur și simplu o alegere interioară și tot aici intervine liberul arbitru al fiecăruia: vrea să credă că verișoara ei e ocupată, că păstrează dorința de a continua relația sau vrea să credă că mătușa minte, să e o victimă a nepăsării verișoarei, că va fi respinsă și de aici să trăiescă tot ansamblul de sentimente chinuitoare ce vor curge din credințele alese de ea. Urmarea sinistră a deciziei sale va prefigura modul in care se va simți în viitor. Un semn de întrebare și de atenționare se ridică din rapiditatea cu care adoptăm hotărârea cu pricina: aceasta este luată aproape instantaneu, fără o deliberare rațională, calmă, fără să cumpănim asupra consecințelor. Istoricul de viață impune în majoritatea cazurilor luarea hotărârii. Adică faptul că în trecut am ales de nenumărate ori să ne supărăm pe ceilalți, să nu raționăm cu seninătate, să ne abandomăm în ghearele emoțiilor sumbre determină paternurile cognitve să se activeze instant, fără nici un fel de deliberare prealabilă. Travaliul asupra propriei conștiinței, respectiv elevarea ei ne permite să introducem un întrerupător asupra automatismului și asupra rapidității cu care luăm anumite decizii fără rost. Dacă reușim să ne oprim cascada de emoții furibude, să ne calmăm și să medităm detașați asupra incidentului care ne-a declanșat furia vom fi apți să observăm că totul derivă dintr-o presupunere. Acest simplu amănunt ne va salva de la o grămadă de emoții negative, supărătoare. Aceasta este libertatea interioară. Reprezintă abilitatea de a alege cum să te simți indiferent de ceea ce se petrece în afara corpului tău, în loc să te lași târât de un vârtej interior, să dai crezare unor gânduri despre care nu-ți dai seama că sunt doar niște presupuneri. Libertatea interioară, darul neprețuit al unei conștiințe înalte ne oferă posibilitatea de a ne păstra serenitatea, chiar dacă suntem înconjurați de flăcări psihice.