De ce nu funcţionează dietele strict alimentare?

De ani de zile mă chinui să descifrez de ce unii dintre clienţii mei, care ţin regimuri alimentare nu reuşesc să-şi stabilizeze greutatea. Săptămâna aceasta am avut o revelaţie, care-mi înfăţişa mecanismul într-o manieră panoramizată. În hipotalamus există un centru al saţietăţii. Atunci când nivelul alimentelor îndesate in stomac depăşeşte o limită, când glicemia din sânge atinge o valoare mai mare decât cea normală se declanşează un arc reflex, ce semnalează omului că e cazul să se oprească. Mereu m-am întrebat, ce anume sileşte un individ să treacă peste acest reflex şi să continue să mănânce? Ei bine, el ignoră semnalul interior şi sub presiunea foamei psihice continuă să se îndoape. Ca să înţeleg mai bine operaţiunea am recurs şi eu la această variantă. Într-o sesiune de stresuri prelungite am apelat la compensarea prin alimente. Procedeul funcţionează în orice măsură (frica sau supărarea se diminuează puţin şi temporar), însă organismul meu nefiind obişnuit cu tratamente ciudate de supraalimentare s-a supărat. Mi-a fost rău. Bănuiesc că obezii au depăşit, au învins şi această supapă de siguranţă. Dacă s-ar simţi rău ar vomita (ceea ce fac bulimicii) sau nu ar mai continua cu deprinderea. Ceea ce-i împinge pe oameni să mănânce mai mult decât le trebuie este o foame interioară provocată la nivel psihic, iar autoprivaţiunile de hrană nu fac decât să le dinamizeze această foame. După isprăvirea postului, fiinţa se va năpusti asupra obiectului „salvator” cu un apetit sporit, ceea ce va duce la o exacerbare a creşterii în greutate. Dulciurile, prin efectul instant de descărcare de endorfine atenuează durerea emoţională. Din acest motiv sunt preferate de majoritatea oamenilor atunci când simt că au atins fundul sacului. E posibil ca omul nostru să-şi mobilizeze voinţa pentru câteva săptămâni, să se abţină, însă odată cu pronunţarea sfârşitului de sezon, foamea mentală va reveni în forţă. În felul acesta se explică de ce unii indivizi se situează mereu pe pante ascendente sau de colapsare a greutăţii, dar niciodată nu reuşesc să-şi menţină numărul de kilograme. Echilibrul presupune o oarecare armonie sufletească. Ori ei se găsesc: - fie în perioada de învinovăţire, de ură de sine, care se refletă în înfometare sau îşi setează un etalon de fericire (când voi fi slab/ă) ceea ce ajută la mobilizarea autocontrolului (deci slăbesc). In mintea aspirantului creşte himera că dacă se „chinuie” să mănânce mai puţin câteva săptămâni toată viaţa sa se va ordona, totul se va rezolva, nefericirea se va disipa complet şi durabil şi din acel moment va fi perpetuu fericit. - fie în disperare, coroborată cu frică, invidie, ceea ce le impulsionează augmentarea peste limită a apetitului şi atunci uită de orice restricţie, de orice noimă şi mănâncă în neştire (deci se îngraşă). Aceasta fluctuaţie permanentă este declanşată de lipsa de iubire. Golul din suflet devine pregnant şi instituie măsuri reparatorii urgente. Un profan ar sugera o infuzie de iubire din afară. Ar merge, însă cum procedăm dacă nu se oferă nimeni sau dacă surogatul de dragoste îl/o părăseşte? În plus, acest vid interior se relevă a fi o genune fără margini, un sac fără fund. Oricât de mult iubire a-i turna înăuntru va fi prea puţină. Va fi suficientă o insignifiantă frustrare, o mică derogare şi foame mentală se va năpusti furibundă. Cel mai facilitator lucru ar fi ca persoana să înveţe să se ajute singură. Cum? Prin a-şi furniza atenţie. Cel mai puternic instrument care ne osmozează cu atenţie este propria conştiinţă. Atunci când îşi acorzi singur atenţie, când te priveşti şi constaţi ce faci de fapt, nu mai eşti un cerşetor care tânjeşte după atenţia altora. A ne supraveghea reacţiile, manifestările cronice, obiceiurile alimentare, patternurile cognitive şi restul de emoţii, care facilitează îngurgitarea de porţii supraestimate de alimente reprezintă cel mai fabulos motor, care ne propulsează spre prezervarea propriei greutăţi corporale. Unele dintre lamentările favorite ale supraponderalilor sunt formulate astfel: - eu nu am moştenit gena corpului subţire - eu mănânc puţin şi mă îngraş, nu ca X care mănâncă cât pofteşte şi nu ia un gram pe el - rabd toată ziua şi nu se vede nimic - am un metabolism lent - Dumnezeu e vinovat că eu nu pot mânca atât cât doresc - Mănânc fiindcă cei din casă gătesc şi mă invită la masă, mă provoacă, nu mă susţin în efortul meu de slăbire. - Mă îngraş din cauza stresului Indivizii au talentul de a se minţi singuri. Refuză să-şi lumineze calea prin propria conştiinţă. Dacă şi-ar revedea comportamentul general ar descoperi: - că atunci când fiul plecat în strănătate uită să sune acasă, părintele corpolent psudo-abandonat se repede la frigider, - că cearta de la birou l-a împins să scormonească după dulciuri - că plânge la televizor când vizionează scene de dragoste - că parcă toată ziua ar ronţăi ceva „uşor” - că orice stare emoţională surescitată .de aşteptarea unui eveniment crucial (un examen, rezovarea unei situaţii vitale, etc) exarcerbează tensiunea interioară, ce produce automat apelul la mâncare. Un item nodal în problematica dezbătută rezidă în credinţele ce ne locuiesc în minte. Psihismul dă tonul funcţionării organismului uman. Ceea ce porunceşte mintea, prin credinţele inserate în memorie, trupul execută. Acest postulat funcţionează pe orice plan, nu se limitează numai la cel de hrănire. Astfel, dacă eu investesc cu fermitatea, fără umbră de îndoială, expresia că „pot să mănânc până la refuz şi nu mă îngraş”, corpul se va conforma. Din nefericire, majoritatea obezilor sunt intens convinşi că orice mănâncă îi îngraşă. Mulţi se torturează cu liste de calorii, cu raţii şi îşi restricţionează accesul la anumite sorturi alimentare. Până nu-şi setează mentalul, până nu-şi reglementează selecţia de credinţe deţinute, tot mormanul de calorii se vor depune cuminţi în straturi de grăsime, aşa cum le comandă propria lor minte. Mulţi corpolenţi se stăduiesc chiar să demonstreze lor şi altora că ei au dreptate, că sunt năpăstuiţi de soartă, că indiferent ce fac, ce regim ţin, ei tot se îngraşă. Raţionamentele „logice” prezentate sunt vădite să le legifereze neputinţa. În faţa altora, ei se abţin aproape total ca să arate cât de puţin mănâncă ei. Dar ajunşi acasă, unde nu-i depistează nimeni (nici ei), toată cortina prefăcătoriei cade şi dau frâu liber poftei nesăţioase. Exact în acea secundă magică intervenţia conştiinţei proprii ar fi salvatoare. În adaos, atunci când se văicăresc cu spor in prezenţa cunoscuţilor ei capătă atenţia mult râvnită. Tensiunea există în viaţa fiecăruia dintre noi, însă ce le lipseşte obezilor (şi multor altora) este capacitatea psihică de a o tolera, fără să te repezi la mâncare (alcool, droguri, şedinţe prelungite de shopping, bârfă, muncă în exces, etc). Dacă ne dezvoltăm nivelul de conştiinţă vom căpăta automat şi proptele pentru gestionarea eficientă a stresului de toate neamurile.