Efectul de turmă

Suntem programaţi social şi etic, încă din vremea infantilităţii. Acţionăm pe principiul oii şi nici măcar nu observăm acest „amănunt” vital. Copiii întreabă: La ce foloseşte obiectul ăsta? De ce trebuie să mă feresc de situaţia aia? Cum se utilizează lucrul ăsta? Şi aşa mai departe. Ei au impresia că adulţii au răspunsuri potrivite, înţelepte la orice le trece lor prin minte, că tutorii lor ştiu totul, perfect, ireproşabil. Progeniturile tânjesc după imagini fabuloase, omnipotente ale cadrelor parentale pentru a li se inocula în minte securitatea perfectă.”Cine cunoaşte totul, poate totul” a spus Leonardo da Vinci. Se pare că maxima s-a întipărit pe vecie, în capul tuturor odraslelor, încă de la naştere. Ca să se simtă ei în siguranţă, pruncii se încred în răspunsurile genitorilor şi vor să fie convinşi că părinţii lor chiar au informaţii în orice domeniu. În consonanţă, ca să nu distrugă propria lor aureolă de zei magnifici, maturii întreţin subtil această iluzie naivă şi evită abil, întrebările care le-ar reflecta neştiinţa la rampă. Cercul se închide primejdios. Problema principală survine în special fiindcă nimeni nu se apucă să cerceteze ulterior dacă căile de acţiune adoptate, credinţele îngurgitate, supoziţiile memorate, explicaţiile căpătate chiar corespund adevărului universal, dacă chiar sunt viabile. Le luăm pelicăneşte şi rămânem cu ele de gât toată viaţa. Urmând această cale, ajungem să presupunem că obiectivele lumeşti chiar aduc fericirea. Ne zbatem să procurăm avere, relaţii de cuplu, diplome, să ne întocmim o carieră, să facem copii, etc. Şi nu ne îndoim defel de asumpţia că ele aduc fericirea îm viaţă, mai ales că rotindu-ne privirea, observăm că toată lumea aleargă după ele. Deşi vedem că majoritatea relaţiilor diadice sunt dezastruoase, ne îngropăm capul în pământ şi trăim cu himera că noi nu vom experimenta aşa ceva, că în cazul nostru, povestea va curge lin, blând. Apoi, sesizăm la alţi oameni autoritari cât de importanţi sunt banii, posesiunile şi începem să-i tezaurizăm şi noi, să ne frământăm cum să strângem mai mulţi. Totul fără discernământ individual, fără să cernem prin propria raţiune dacă e bine sau nu. Acţionăm exclusiv în baza programării iniţiale şi sprijinindu-ne pe legitatea normalului statistic. Adică, dacă cei mai numeroşi indivizi, presupuşi întregi la minte procedează astfel, înseamnă că aşa e bine. De ce să gândim cu capul nostru, când putem comod să urmăm coarnele oii şefe? În plus, răspunsurile părinţilor la anumite chestiuni ne orientează şi ne condiţionează mintea să credem că ei chiar ştiu despre ce vorbesc. Tonul profund, lansarea propoziţiilor, non-verbalul ferm fortifică frazele, le dau emfază. Copilul inocent devine convins! Îmi amintesc şi acum conversaţia avută cu tata, care apăsa cuvintele: „Trebuie să ai o carieră, să-ţi construieşti un rost în viaţă”. L-am crezut cu ardoare, iar vorbele lui mi-au pătruns intim în memorie. Părea să declame cea mai mustoasă, mai savuroasă declaraţie a lumii. L-am privit cu mare admiraţie. Nici o secundă nu mi-a trecut prin creier să-i detaliez discursul: Ce înseamnă rost în lume? Concret? Cum se edifică acest rost? În ce constă? De ce trebuie să faci „rostul ăsta”? Fiindcă toată lumea aleargă după el? Şi numai eu ştiu cum s-a tradus la mine în minte acest rost, în ce deziderat fantasmatic s-a convertit. Cumva rostul ăsta era să ştiu tot despre orice, să pot orice, oricând. O aberaţie cu moţ! Partea cea mai hilară a istorisirii este că abia azi mi-au dat prin mintea acele întrebări, abia azi am decriptat programarea stupidă. Atunci mi-am luat în secret angajamentul să-i urmez neabătut devizele măreţe şi mulţi ani m-am tot zbătut să le împlinesc. Mormanul de obstacole aruncate in calea mea de Providenţă n-au făcut decât să-mi sporească mâhnirea, anxietatea, să-mi dospească invidia şi resentimentele. Azi, după atâta amar de ani am înţeles că erau numai vorbe, idealuri de ale lui, vânturate în neştiinţă de cauză. Nu aveau nicio conexiune cu mine, cu fiinţa mea cea reală. Oare i-a adus cuiva cariera, proprietatea, faima, diploma de onoare, vreo dâră de fericire? Cei care răspund un da cu inima plină confundă fericirea veridică cu satisfacţia trecătoare a posesiei, mistifică orgoliul cu radianţa bucuriei interioare. Abia de curând am aflat ce înseamnă cu veracitate să trăieşti bucuria interioară plenară, necondiţionată de nimic obiectual, ci numai susurând din izvorul de fericire a unei inimi, conectată la Dumnezeu şi prin aceasta, deschisă iubirii universale! Cadrele parentale trăiesc cu semeţie senzaţia că oferă copiilor lor educaţie, că le orientează alegerile în mod pozitiv, că le dau o direcţie existenţială. Dar ei nu fac decât să perpetueze ce au asimilat de la bunici şi mai adăugă câteva sfaturi, culese din experimentele pe propria piele. Câţi stau oare să investigheze care e adevărul divin? Eu mă zbat de vreo 15 ani să-l decopertez şi abia dacă i-am ridicat un colţ. Am la îndemână biblioteci, cărţi de spiritualitate, internet, grupuri, clienţi care-mi varsă povestea vieţii, conferinţe ale autorilor străini, etc. Părinţii mei ce deţineau în timpul regimului comunist, care închidea toate porţile? Şi totuşi îşi afirmau crezurile bombastic. Câtă sfântă naivitate! Şi eu şi mai naivă, fiindcă i-am crezut şi am continuat să le vânez poveţele mulţi ani după ce ar fi trebuit să gândesc cu capul meu! Toţi cetăţenii îşi duc viaţa în virtutea unor direcţii fantasmatice, din cauza deficienţei intenţiei de a se cerceta pe sine, de a decripta adevărul, de a conecta lucrurile între ele. Buba principală a majorităţii oamenilor e că nu-şi pun întrebări, nu caută răspunsuri în ei înşişi, nu verifică pe propria epidermă, dacă ce spun alţii e sau nu veridic. Pur şi simplu, se mulţumesc cu ce le-a comunicat educatoarea de la grădiniţă. Luăm poveştile audiate in infantilitate drept adevăruri universale. Astă vară mă plimbam prin parc. O fetiţă de vreo 10 ani, adresându-se unei tovarăşe mai mici, declara cu o hotărâre suspectă: „Nu există Dumnezeu. Dacă ar exista, ar apărea acum aici în faţa mea”. S-au scurs câteva secunde, după care fetiţa a exclamat victorioasă: „Uite, vezi, nu a apărut. Deci nu există.” Cealaltă a privit-o cu ochii căscaţi de uimire şi admiraţie. Expresia ei arăta că fusese deja convinsă de raţionamentul aberant. Era evident că interlocutoarea mai măricică reproducea cu satisfacţie o scenă desfăşurată în propria casă părintească. Le-am privit cu compasiune fiindcă tocmai se autoprogramaseră inconştient la un maldăr de suferinţe. Ştiam ce păţisem eu fiindcă mă autoprivasem de Dumnezeu atâţia ani. Brusc, m-a invadat o imagine izbitor de identică, din propria mea copilărie. Atunci eu jucasem rolul fetiţei profund impresionate de demonstraţia măiastră a unui prieten mai mare. Curios, cuvintele, dialogul, procedeul argumentativ erau trase la xerox. Ar fi fost fantastic, dacă în acele secunde, în loc să fiu convinsă, i-aş fi replicat băiţelului: „Hai să se materializeze acum în faţa noastră un câine. Pac. Nu a apărut. Înseamnă că nu există câini?” Însă în loc de intervenţiile salvatoare ale raţiunii şi conştiinţei, noi doar ne lăsăm amăgiţi. Repercursiunile credinţei ingerate ad-hoc încă reverberează în mine sub forma insidioasă a unor minuscule îndoieli, ce apare sporadic, reiterativ. Îi credem pe cei mai mari, cu „autoritate”, fără să decriptăm că egoul lor narcisic vorbeşte din plinătatea vanităţii sale gonflate. El declamează în necunoştiinţă de cauză, doar ca să se umfle in pene. Fiindcă aserţiunile acelea ne însoţesc 40-50 de ani, fiindcă am investit în ele o „grămadă de eu”, de timp, de energie, fiindcă le-am apărat de orice invazie, avem impresia că sunt foarte veracice, palpabile, de nezdruncinat. În toţi ani aceştia de meditaţie, introspecţie, analiză de personalitate, conştientizare radicală am aruncat zeci de definiţii idioate, cuibărite în constelaţia mea psihică. Cu altele încă mă lupt să le extirp. Deşi raţional văd că sunt păguboase, înrădăcinarea lor e atât de îndărădnică, de înveninată încât continuă să producă consecinţe nefavorabile in viaţa mea. Eu măcar le sesizez (mă rog, pe acelea pe care le observ), dar oare ce se petrece cu cei care nu se ostenesc să se cerceteze? Răspunsul e limpede: ei vieţuiesc în inconştienţă. Astfel, se relevă rolul uriaş al conştiinţei, ca vârf de lance, ce penetrează şi luminează în chiar inima sufletului nostru. Cu ajutorul ei învăţăm cine suntem cu adevărat, ce vrem, cum putem să obţinem ceea ce jinduim sau dacă chiar avem nevoie de itemii după care plângem. Vă reamintesc că-mi puteţi scrie pe adresa mea de mail: ruxandra13l@yahoo.com. O să vă răspund in limita timpului disponibil.