Furia ne împiedică să gândim limpede

E interesant cum existenţa ne provoacă să ne conştientizăm greşelile şi să ni le rectificăm, prin chiar întrebările pe care ni le ridicăm singuri. Un eveniment care se tot repetă ne semnalează ceva despre noi. E necesar să privim înăuntru cu ajutorul conştiinţei, cu calm şi răbdare pentru a-i decripta răvaşul. De multă vreme, diverşi şoferi indisciplinaţi îmi tot blocau intrarea sau ieşirea din garaj. Am început să caut răspunsuri. Aşa am observat că şi eu obturam ocazional pe alţii, parcând aiurea. Mi-am asumat eroarea şi mi-am îndreptat-o. Acum mă asigur constant că nu obstrucţionez pe cineva. S-au mai scurs nişte ani, fără incidente asemănătoare. M-am bucurat că mi-am însuşit profitabil lecţia şi că nu mai vine nimeni să-mi restricţioneze utilizarea autoturismului propriu. Până vineri, când cineva şi-a lăsat iar maşina în faţa garajului meu. Am rămas stupefiată: - Acum, ce am mai făcut? Prima reacţie a omului se pare că e una de vinovăţie. Intelectul tinde să interpreteze totul ca pe o pedeapsă. Am scomonit prin memorie şi m-am liniştit constatând că nu blocasem pe nimeni. Atunci ce vroia să însemne acest incident? N-am ştiut ce să răspund aşa că totul mi s-a părut nedrept, fără logică şi consecutiv, am fost copleşită, pradă uşoară a unui acces de furie. Nu aveam treabă să plec cu maşina, dar ceva din mine (orgoliul, aşa cum am descoperit mai târziu) se irita rău, se percepea lezat în drepturile sale. Prin mrejele furiei însă nu-mi dădusem seama cine era acel ceva care determina mânia mea. Raţionamentul meu părea să se lege într-o viziune raţională, normală. Aerul de legalitate mi-a sporit enervarea. Şi după câteva ezitări mărunte, câteva răzbateri ale conştiinţei şi tentative mărunte, umile de iertare (omul era la prima abatere) am sunat totuşi la Poliţie. N-am nimerit unde trebuia, la secţia potrivită. Poliţistul mi-a oferit însă cu amabilitate alte două numere de telefon: la Poliţia Rutieră (am sunat imediat şi acolo ciudat, nu mi-a răspuns nimeni) şi la Poliţia Locală. Însă chiar când să tastez al doilea număr, m-a apelat o prietenă. Povestindu-i incidentul m-am calmat oarecum. Apoi, mânia a revenit în forţă şi iar am fost tentată să sun ca să vină să-i ridice maşina. Ezitând încă am observat că înşiruirea de incidente parcă tot amâna soluţionarea, ceea ce m-a relocat în postura conştienţei şi în sfărşit am înţeles că aici e o lecţie groasă de pătruns. Universul îmi trimitea un mesaj, iar jobul meu era să rămân conştientă şi să-l descifrez. Furia nu făcea decât să mă perturbe. M-am hotărât să rupt lanţul egoului propriu, care se irita groaznic ori de câte ori cineva îmi bloca maşina in garaj şi să-l iert pe contravenient. „Am ocazia să exersez iertarea” mi-am şoptit eu fericită că dezlegasem rapid şarada cosmică. E mai simplu de spus! Era vineri după amiază. S-a scurs sâmbăta, apoi duminica, iar maşina buclucaşă continua să staţioneze. Sporadic mă apuca furia, semn clar că iertarea mea nu era tocmai totală, definitivă. Prietenii cu care dezbătusem problema îmi dădeau dreptate (ceea ce din punct de vedere intelectual agrava problema, dovadă că nu e cazul să ne încredem în judecata altora, fiindcă şi ei sunt afectaţi de egoul lor). Meditam intens ca să extrag iritarea din mental, să nu o las să-mi perturbe organismul fizic şi să o retransfigurez. Apoi mă pacificam iar. Meditaţia, acompaniată de conştientizare, chiar ajută. Aşa am descoperit cu surprindere cât de persistent e eul meu, cât de tenace în aberaţiile lui, cât de sâcâitor şi dornic să i se facă pe plac, cât de înrădăcinate sunt metodele sale de manipulare. Am văzut clar cum insistă la nesfârşit cu neruşinare, cum se serveşte de proiecţie ca să mă îndemne spre acţiunea tânjită (îmi sugera că sunt proastă fiindcă nu mă reped să mă răzbun, că e dreptul meu să-l înlătur pe contravenient, că o să râdă lumea de mine că sunt pasivă, el confundând iertarea cu pasivitatea). Am mai observat câte pârghii subtile întrebuinţează numai ca să obţină recompensa lui mult visată. I-am ignorat năbădăile şi am rezistat în hotărârea mea de a-l ierta pe individ. Însă furia nu se disipase de tot. Am înţeles că lecţiile veneau la pachet: mai multe pe aceeaşi felie. Am reactualizat asumpţia că „în cadrul unei lecţii de viaţă, tensiunea interioară persistă pe durata cât miezul problemei, fondul educativ nu este descoperit integral” aşa cum redactasem chiar eu în cartea la care lucrez. A venit şi ziua de luni, când chiar aveam treabă. Trebuia să plec cu maşina. Deja începusem să mă îngrijorez că cetăţeanul nu mai pleacă cu lunile din faţa garajului (adică pactasem cu proiecţiile egoului). Aşa păţim, adică ne umplem de frică inutilă atunci când ne încredem în bâzdâgăniile eului nostru. Acum ce să fac? Vroiam să iert, dar eram şi obligată să plec. Şi eu contez ca fiinţă umană. În final, am sunat la Poliţia Locală şi chiar în secunda în care poliţistul completase formularul amendei şi o agăţa in geamul maşinii, a venit proprietarul. Fiindcă perlaborasem mânia de atâtea ori în decursul zilelor trecute am discutat paşnic cu el. L-am rugat să nu mai parcheze în faţa garajului. Omul şi-a cerut scuze şi totul s-a rezolvat. După consumarea fenomenelor aferente zilei de luni, când am revenit acasă am reintrat în modul contemplativ ca să procesez mai amănunţit întregul demers al zilelor precedente. Mi s-a părut un context din care puteam extrage concluzii valoroase, care puteau fi inserate în cartea pe care o pregătesc. Am căutat cel mai nimerit loc printre capitolele scrise şi m-am apucat de treabă. Apoi mi-au căzut ochii pe ce scrisesem în acelaşi capitol, cu multe luni în urmă. Citez:”Oare faptul că cineva parchează în faţa garajului meu chiar îmi dă dreptul să sun la Poliţie să-i ridice maşina, atât timp cât eu nu am grabă să ies în acest moment? „ Wow, mi-am zis. Tocmai eu ridicasem mingea la fileu. Universul mă adusese în postura dilemei mele. Mai devreme, când mă înfuriasem rău uitasem complet ce scrisesem aici, opinii emise sub înregimentarea conştienţei. Am sesizat câtă discrepanţă rezidă între ce scriu când mă las în voia contiinţei atotpătrunzătoare şi ce fac când ascult de prostiile egoului din mintea mea. Ce este veritabil de interesant constă în faptul că lecţia pe care trebuia eu să o desprind din conjuctura cu pricina, nu avea nici o conexiune cu parcatul fiindcă înţelesesem că nu eram suficient de atentă la nevoile altora. Tocmai asta mă rosese tot timpul, faptul că şoferului nu-i păsase că s-ar putea ca eu să am trebuinţă de propria mea maşină în decursul weekendului. Furia mea juca rolul unui indicator preţios, care îmi orienta atenţia spre cum se simte un individ ignorat. Într-adevăr tocmai afirmasem cu câteva zile în urmă: „Ce-mi pasă mie că ninge la Baia Mare? Pe mine nu mă afectează deloc!” Ca şi cum acolo nu ar locui oameni, care pot fi năpăstuiţi de zăpadă. Mai problematic este că intelectul meu recontextualizează atitudinea de nepăsare, aplicându-i o conotaţie strict pozitivă: „Eu nu mă amestec în treburile altora”, lipindu-i o etichetă de respect pentru semeni. În acest fel pervers, ea devine valoare şi egoul stoarce mândrie. Prin urmare, nu e cazul să îi învinuim pe alţii pentru ce ni se întâmplă. Varianta optimă sugerează că e mai benefic pt noi să privim în sufletul propriu pt a descifra ce vrea de fapt să ne comunice împrejurarea cu pricina. Întotdeauna, în orice incident e vorba despre ceva ce noi nu efectuăm cum trebuie, despre o mistificare a adevărului suprem, despre o eroare de gândire, pe care e recomandabil să o îndreptăm. A arunca „culpa” asupra cunoscuţilor, chiar dacă egoul aşa vrea să interpreteze situaţia, nu ne ajută cu nimic. Doar înrăutăţeşte circumstanţa şi ne obturează vederea atât de tare încât nu mai înţelegem ce trebuie. Acum se naşte o altă dilemă: Dacă nu putem sprijini, încrede în intelectul nostru, în acurateţea proceselor de gândire, cine ne ajută să rezolvăm problemele apărute? Conştiinţa, prin influxul spiritual, care nu trebuie confundată cu mentalizările scornite de ego. Acest flux spiritual se inseră în însăşi câmpul înţelepciunii universale divine şi este conectat intim cu adevărul. Ne putem întreba cum discernem adevărul de falsitate, de vreme ce mintea (aşa cum am menţionat într-un articol precedent, nu e în stare să recunoască verididcitatea)? Adevărul se obţine întotdeauna prin relevare în regim conştient, unica instanţă care ne permite să-l decriptăm şi pe baza lui să ne debarasăm de proiecţii, de erori, de pattenrurile cognitive disonanate. Orice informaţie primim via intuiţie, revelaţie, conştientizare reprezintă cea mai pură specie de adevăr. Conştiinţa dezoalează mistificările, decriptează adevărul absolut, observă iluziile eului nostru şi nu le mai dă curs, împiedică mintea să se mai identifice cu conţinutul himerelor pe care le agită proiecţiile. Acesta este motivul pentru care e absolut necesar să reanalizăm ceea ce facem în orice moment, ce gândim, însă meditând calm. Vălurile furibunde ale eului, lezat în amorul propriu ne vor întuneca, ne vor scufunda complet raţiunea. În acele clipe nu cugetăm limpede, ci prin prisma distorsiunilor cognitive înmagazimate. Ele deformează totul, ne induc pe făgaşuri aberante, spre poziţii mentale din care vom crede că binele e de fapt un rău mare, că adevărul e o mare minciună, că lucrurile materiale ne aduc fericirea şi multe alte corelate. Cu mulţi ani în urmă tot oscilam ani în dileme de genul: Ce e adevărat? Dacă mă înşel când cred că există Dumnezeu? Dacă totul nu se reduce de fapt decât la plăcerile materiale, aşa cum susţin majoritatea oamenilor? Mă îndoiam că sunt eu mai deşteaptă decât numeroşii indivizi care cred cu pasiune contrariul. (Nu înţelegeam că nu inteligenţa intervine aici, ci gradientul de conştiinţă). Dar atunci de ce toată lumea înclină într-o direcţie şi eu, în cealaltă? Până nu am experimentat pe propria piele relevarea adevărului, care apare odată cu sporirea nivelului de conştiinţă, nu am căpătat siguranţă. Citeam cărţi şi încercam să reţin conţinutul. Nu funcţiona fiindcă nu memoram totul fidel şi pt că părerile autorilor se contraziceau uneori. Deveneam bulversată, neştiind ce să mai cred. Însă concomitent cu elevarea conştiinţei proprii am trăit relevarea adevărului. El irupe cu o putere fantastică, ca o iluminare spontană, ca o înţelegere profundă a lucrurilor, acompaniat de senzaţia de uşurare, cu o autoritate ce nu lasă loc de mistificări sau ambiguităţi. El răsare brusc, în introspecţie, conectează situaţii disparate, te conduce spre ridicări la nivel panoramic. Totul capătă sens şi se leagă uimitor de bine, inclusiv cu informaţii din alte încarnări, ca într-un gigantic puzzle. Toate părerile vehiculate sub imperiul fricii, al furiei, al urii, referitoare la o conjunctură dată, toate emoţiile aroganţei, toate proiecţiile fluturate nu ne conduc spre descifrarea răvaşului întâmplării, a lecţiei care să ne restructureze mintea, ci vor întări egoul. Nu are importanţă cine are dreptate sau cum se soluţionează în final conflictul, ci numai dacă eu mi-am reorganizat psihicul astfel încât să coincidă cu adevărul suprem şi cu legile divine. Doar din acest proces derivă fericirea intrinsecă, durabilă, neafectată de nimeni, de nimic, nici măcar de trecerea timpului. Operaţiunea e recompensatoare in sine. Toate celelalte obiecte sau persoane cu care noi ne tot căznim să ne înjghebăm fericirea sunt paleative, itemi pe care ne agăţăm în fantasma că poate-poate ne vor face fericiţi. Şi apoi dârdâim de frica că le vom pierde. Oare pe aceste fundaţii şubrede să vrem să ne clădim fericirea? Pe măsura disecării unei situaţiei, rumegării şi asimilării sâmburelui hrănitor plasat în miezul incidentului în derulare, presiunea psihică se desumflă, gândurile recurente se răresc şi liniştea recampează în suflet. Aici intervine semnalul că experienţa a fost integrată, adică că a fost pricepută la veridica ei valoare, conform intenţiei divine şi că a produs transformări concrete, stabile. Pe această fundaţie interioară se vor amplasa alte cărămizi ale eşafodajului psihic. O lecţie de viaţă integral asimilată nu se va mai repeta. Dr. David Hawkins consemnează în Vindecare şi recuperare că „în momentele de criză, omul transformă cunoaşterea spirituală în realitate. Atunci se poate face saltul în conştiinţă”. Iar momentele de criză nu înseamnă neapărat să aştepţi să-ţi dea cineva în cap cu lopata, ci numai să fi dispus să vezi ce ţi se întâmplă în fiecare zi şi să admiţi că e un mesaj de la Dumnezeu, care te iubeşte nespus şi-ţi doreşte numai bine (cu toate că egoul tău se supără când apare ceva ce nu-i convine şi te îndeamnă să crezi că alţii indivizi ar trebui să fie traşi la răspundere). Tot ce germinează în viaţa noastră reprezintă binele nostru, ceea ce ne trebuie acum!