Când vrei ceva de la cineva, te temi de el

Majoritatea dintre noi ne-am confruntat cu frica resimţită în proximitatea unui cunoscut. Cel mai frecvent, itemul apare în relaţiile dintre părinţi şi odrasle, dar îşi iţeşte capul şi între amici ori alte categorii de interacţiuni umane. Puţini dintre cetăţeni au observat că spaima faţă de un concetăţean iese în evidenţă în special atunci când ne dorim un serviciu de la apropiatul cu pricina şi nu îndrăznim să-l formulăm direct. Expectanţele voalate, adeseori neconştientizate concret de către posesor, aşteptările de cursă lungă sau cererile cu valoare personală, sufletească foarte mare tind să rămână în suspesie, vreme îndelungată. Între timp relaţia devine tensionată, urmând suişuri psihice şi văi abisale, luând local aspect de vijelie emoţională. Furia, ce spumegă în subsidiar din pricina amânării îndeplinirii dorinţei mult visate loveşte partenerul precum nişte talazuri un ţărm abrupt. Anxietatea de a revendica obiectul jinduit ori comisionul necesar, groaza de a fi refuzat, închipuirea orgoliului lezat, implicaţiile drastice ce pot surveni în urma ruperii relaţiei cruciale participă in cote egale la deteriorarea interacţiunii. În manieră silenţioasă, erodând din interior psihismul pretendentului, panica laolaltă cu indecizia, conexă formulării dorinţei sau abţinerii, stresează individul. Îl predispune la deturnarea relaţia pe făgaşe prăpăstioase. Atunci când vieţuieşti alături de cineva, iar gândul îţi fuge mereu şi mereu la o pretenţie, celălalt simte distanţa, inadecvarea. Deşi oamenii au impresia că un altul nu detectează depărtarea mentală, minţile umane percep totul cu o acurateţe fidelă. Numai cine nu vrea să vadă, nu observă. Acele fiinţe care susţin că au fost luate prin surprindere de plecarea din relaţie a unui apropiat, pur şi simplu şi-au îngropat ochii, urechile în nisip şi s-au amăgit singure. Frământările non-verbale, semnele mute de întrebare, iscodirile dau senzaţia de neautenticitate. Fiindcă partenerul nu ştie exact încotro bate vântul mental al celuilalt, va fi învăluit de o senzaţie de stranietate. Neintuind către ce să-şi orienteze bănuielile, el va investiga o sută de piste, unele mai absurde decât altele, unele mai sinistre decât precedentele, rămânând tulburat. Astfel se strecoară falsitatea într-o relaţie şi ea începe să atârne de un fir de păr. Ambii devin nemulţumiţi şi îşi varsă durerea prin acuze stupide, prin replici dure, prin hărţuiri şi supravegheri ale acţiunilor celuilalt. În loc să caute arsura interioară, să o scuipe afară, să o afişeze pe platoul relaţiei pt a fi disecată împreună, companionii o lasă învăluită şi se străduiesc să se descarce prin manevre stângace, ce pun in pericol sănătatea mentală şi echilibrul sufletesc. Împunsăturile reciproce departe de a redresa situaţia, nu face decât să pună gaz pe foc. Când râvnirea se îndreaptă spre lucruri de genul puterii celuilalt ori bogăţiei lui materiale atunci e posibil ca individul vizat să fie deja opărit şi neîncrezător faţă de toată lumea. Ce nu sesizează pretendetul este că asocierea cu o putere străină, o menţine în exteriorul său. Impulsul declaşator al dorinţei constă în credinţa omului nostru că el nu este puternic şi nici nu va deţine capacitatea de a ajunge vreodată puternic. Evident, oamenii confundă puterea fizică sau potenţa financiară cu veritabila putere: cea interioară. Bonusul inestimabil la acest capitol este că puterea psihică nu poate fi smulsă de către nimeni, pierdută ori furată. Îţi aparţine pe vecie! Ea corespunde ridicării coeficientul de conştiinţă şi e accesibilă oricui e dispus să lucreze cu sine pentru a îndepărta vălurile negre ce o obturează. E ca şi cum cineva se vaită decenii în şir că e sărac, dar şade pe o comoară plină de nestemate şi nu le vede. Faptul îndoielnic de a mă asocia cu un om puternic în lumea materială îmi va spori numai trufia, dar nu şi puterea, întrucât acesta e perisabilă şi depinde integral de bunovoinţa proprietarului. Dacă el într-o zi se satură de mine, mă azvârle. Dacă într-o altă zi i se năzare că nu am „făcut frumos” se pot ivi represalii. Oare unde mai rămâne demnitatea? Dar libertatea? Cum să fii fericit depinzând de un altul? Confuzia dramatică dintre bani şi fericire, dintre procurarea unor lucruri frumoase şi satisfacţia interioară determină mulţi oameni să caute parteneri avuţi. Îşi distorsionează personalităţile, se fac utili, indispensabili, se arată servili şi îndatoritori, se mulează pe vrerile persoanei vizate, numai să-şi vadă visul cu ochii. Mascarada poate ţine chiar ani în şir, până se naşte pionul principal, elementul de înrobire a partenerului. Copilul este adesea întrebuinţat de femeile-vânători drept armă de subjugare. Abia acum se declanşează lupt pt putere în cuplu. Doamna smerită, companioana veselă şi mereu la dispoziţia lui s-a evaporat în zare. Masca s-a crăpat puţin şi de dedesupt s-a urcat la comandă războinicul, acel element de personalitate în stare să facă orice numai să-şi îndeplinească nesăţioasa dorinţă de avere şi de statut privilegiat. Dar ani mai târziu se miră că este atât de nefericită şi pare să nu înţeleg motivul. Dar ezită să privească înăuntrul ei, să observe cât de mult a crucificat din ea însăşi numai de dragul unei vile impunătoare sau a traiului la oraş. Problema primordială a doritorilor este că egoul e nesăţios. Ei se lasă îndemnaţi de cerşetorul din ei, fără măcar să realizeze sacrificiul. Paradoxul diabolic al dorinţelor este că egoul nu se mulţumeşte niciodată cu ceea ce are. Odată procurat un lucru, odată adeverit un vis îndelung fugărit, eul devine morocănos, nemulţumit, cărpănos. I se pare că ceea ce a căpătat e tot prea puţin, că ar putea să obţină mai mult şi altfel începe să privească cu jind spre vaca vecinului, indiferent ce formă materială ia „vaca”. Satisfacţia unei doleanţe durează o vreme determinată, mai îndelungată sau mai restrânsă în funcţie de varias raţiuni. Însă inevitabil, la un moment dat, mintea flămândă se va întoarce la starea de tânjire. Ea e domeniul predilect al egoului şi nu obţinerea propriu-zisă a obiectului jinduit. Ceea ce nu observă multă lume este că succesiv materializării unei dorinţe, în suflet se naşte o haită de alte sute de aspiraţii, care cerşesc cu disperare dreptul la manifestare în câmpul atenţiei. În loc de satisfacţia şi bucuria durabilă vizate, fantasmate iniţial, vânătorul capătă o nemulţumire crescândă. Acum mintea hămesită e şi mai greu de gestionat fiindcă ea a înregistrat succesul anterior şi crede şi mai abitir că poate procura orice. Avântul dorinţei ia aripi, dar consecutiv ei sporeşte starea de jinduire. Psihismul crede că e posibil să obţină orice şi astfel se diminuează simţitor răbdarea de a aştepta coacerea dorinţei. Frustrarea se accentuează, iar orice lucru care altă dată părea tolerabil, acum irită. Consecutiv acaparării statutului râvnit şi a banilor vizaţi, persoana vânător îşi augmentează şi importanţa de sine. Se crede mare doamnă, iar amintirea rădăcinilor sale umile îi declanşează furia şi dorinţa de răzbunare. Ca şi cum altcineva e vinovat că-i ea s-a născut la ţară. Ca şi cum dacă s-a măritat la oraş, acest fapt e suficient să o înnobileze pe vecie. În Eliberearea de jocurile minţii se menţionează: „Furia se aprinde ori de câte ori ceva tulbură o imagine pretenţioasă despre noi înşine. Dacă nu încerci să fii important, nu poţi fi deranjat.” Acum reamintirea realităţii că ea s-a născut într-un sat nu mai este privită ca pe un adevăr, ci va fi interpretată ca un atac la persoană, ca o lovitură sub centură, care merită ripostă fierbinte Un outsider ar fi tentat să o condame pe arivistă, însă mai degrabă am compătimi-o. S-a pedepsit singură suficient de tare, prin mistificarea din mintea ei. A schimba libertatea pe bani, fericirea pe statut social sau suportul familiei pe traiul însingurat într-un oraş mare par să fie sancţiuni potrivite. Încă o dată se relevă că fiecare obţine ceea ce merită. Surprinzător rămâne faptul că, date fiind condiţiile expuse, suferinţa ei nu este localizată în ea însăşi, ci e aruncată în exterior. Sunt căutaţi ţapi ispăşitori, persoane comode ce par potrivite să fie acuzate pt propria ei nefericire. Cât de imensă să fie inconştienţa cuiva?