Relaţia specială

Cele mai măreţe atracţii ale oamenilor sunt întruchipate de relaţiile speciale. Nu există individ care să nu privească cu ochi buni spre acele interacţiuni în care el pare să fie privilegiat, să fie tratat aparte, în care un alter-ego să-i destăinuie numai lui ceva ce nu am mai spus altcuiva. Însă puţini cetăţeni ştiu că fascinaţia noastră pt relaţia specială este numai o capcană a egoului, cel mai recompensator cadou pe care-l putem închina eului. Contrar părerii generale, omul încheagă două sorturi de relaţii speciale: - de ură, mai puţin recunoscute şi acceptate drept ceea ce sunt - de iubire Relaţia specială de duşmănie pare să se stârnească din nimicuri, din impresii voalate, din ameninţări traduse numai în mintea opozantului, dar în mod cert ea posedă rădăcini abisale. Atunci când ne displace cineva de la primele întâlniri devine clar că relaţia respectivă are inserţii în alte încarnări. Uneori se întinde pe vieţi întregi. Fiinţe aparent străine una de alta se hăituiesc de la prima vedere. Senzaţia de vrăjmăşie urcă urgent la suprafaţa conştientă şi odată instalată într-o încarnare, cu greu mai poate fi combătută. Ceva insistent din interior ne semnalează pericol iminent, fără însă să motiveze gestul. Rămâne la altitudinea imaginaţiei, a fricii persistente sau a poveştilor vehiculate în miturile familiale să umple golurile informaţionale. Numai travaliul conştient, aplecarea prelungită asupra relaţiei de ură, întovărăşită de determinare, de decizia de a ierta şi de a te desprinde din cercul vicios poate rupe propagarea ei spre viitor. Orice amănunt e încorporat în memorie şi utilizat cu dibăcie pt justificarea atacului viitor. Cu duşmănia la îndemâna egoului e suficientă o intonaţie mai apăsată, o întrebare legată de sănătate sau orice altceva ce suscită suspiciunea eului, pt ca panica să completeze tabloul şi să stârnească furie şi apoi mai multă ură. Cu îndemânare sunt selectate şi depozitate in memorie numai acele fragmente contextuale care corespund scopului, adică care întreţin ura. Orice mică reacţie declaşează furia reziduală, subiacentă, iar devierea replicii opozantului de la aşteptări stârneşte noi planuri de răzbunare. Aceste manevre subtile au rolul de a arunca responsabilitatea întreţinerii duşmăniei în ograda celuilalt. Justificările se găsesc la tot pasul ori sunt inventate cu mare artă. Fantasma cea mai periculoasă in acest joc dement este credinţa generalizată că opinia cuiva poate părăsi mintea acestuia. Adică omul se iluzionează că atacând un seamăn, el rămâne neatins, nevătămat. Dar cum ideile nu-şi pot abandona sursa, adică mintea celui ce le gândeşte, toate aceste răzbunări, planuri de subminare a puterii celuilalt staţionează în mentalul posesorului, aşteptându-şi rândul la materializare. Aceasta este legea de funcţionare a karmei. Orice gândeşti se întoarce împotriva ta. Obstacolul primordial în observarea reverberaţiilor karmice constă în faptul că seminţele plantate nu lovesc imediat iniţiatorul, ci numai când se coc, când întâlnesc cele mai propice conjuncturi. Din acest motiv banal, răzbunătorul devine convins că el este exonerat de consecinţele gândurilor nutrite. Numai odată cu elevarea nivelului de conştiinţă, atunci când consecinţele actelor urmează foarte îndeaproape fapta ce se abate de la legea spirituală, individul sesizează că orice execută şi orice cugetă se răsfrânge asupra sa. La niveluri şi mai înalte se poate distinge o altă torsiune a karmei. Aceasta este transcensă aproape complet, fiindcă acum individul posedă intenţii curate, doreşte mereu să urmeze spiritul legii, iar ocazionale sale abateri sunt observate de el prin meditaţie, prin aplecare dedicată asupra studiului interiorului său, prin remarci întâmplătoare ale altora sau chiar prin corecturi astrale directe Când intenţia se aliniază adevărului şi iubirii nu mai este necesară corecţia materializată. Cursul de miracole, editat de Foundation for inner peace stipulează: „Să nu te temi să priveşti relaţia specială de ură, căci – privind-o – găseşti libertatea. Dacă nu ar fi ea, ar fi neputinţă să nu cunoşti înţelesul iubirii. Căci relaţia specială de iubire, în care înţelesul iubirii e ascuns, se întreprinde exclusiv pt a compensa ura şi nu pt a o lepăda. Nu poţi limita ura. Relaţia specială de iubire nu o va compensa, ci doar o va împinge dedesubt şi o va ascunde privirii. E esenţial să o aduci la vedere şi să nu faci nicio o încercare de a o ascunde. Căci încercarea de a echilibra ura cu iubirea face iubirea de neînţeles în ochii tăi.” Din acest pasaj mirific înţelegem cât de întrepătrunse sunt cele două tipuri de relaţii speciale. Relaţia specială de dragoste este cântată de poeţi, vânată de cavalerii moderni. Toate femeile visează la poveşti romanţate de dragoste şi se aprind, pierzându-se pe sine în propria imaginaţie siropoasă. Relaţia de cuplu are lipici la orice vârstă, e ca o scânteie ce atrage şi frige musculiţele. De ce e atât de jinduită în pofida faptului că nimic nu pare să rănească mai adânc decât ea? Pentru că este plăcută în ochii egoului. Doi oameni care devin iubiţi încearcă să se unească. Aparent scopul relaţiei este unificarea, transcenderea graniţelor separatoare. În stadiul îndrăgostirii chiar are loc o atare minune. Însă cu trecerea timpului, frontiere se refac şi cei doi se privesc ca nişte străini, ca şi cum abia atunci se întrezăresc pt întâia dată. Într-o diadă se ciocnesc două egouri, adică două fiare sălbatice, însetate de sânge, ameţite de visuri de răzbunare. Într-un cuplu uzual, partenerii se străduiesc să lipească trupuri, în loc să muncească să armonizeze minţile. Corpurile nu-şi pot depăşi graniţele, oricât de mult s-ar apropia unele de altele. Însă minţile sunt unificate de la Creatorul lor. E necesară numai o doză de curaj să-l laşi pe celălalt să se apropie şi să te observe aşa cum eşti in realitate, fără măşti, fără ascunzişuri, falsităti ori artificialităţi. Dar în acelaşi timp ai nevoie să te observi şi tu, ca să vezi cine eşti cu adevărat. Onestitatea tăioasă e o armă de primă categorie. Durerea emoţională ce izvorăşte din relaţia de cuplu derivă din fantomele ce bântuie trecutul celor doi companioni. Într-o uniune consfinţită se regăsesc de fapt o sumedenie de alte personaje, vii sau morţi, ce umplu minţile celor doi. Fiecare partener aduce in relaţie părinţii, fraţii, bunicii, prietenii care i-au marcat în sens pozitiv sau suferind, educatorii şi alte sumedenii de lighioane. Toată acestă adunătură ce a marcat mentalul participanţilor la diadă se războiesc unii cu alţii, de a valma, fără discernământ sau motive reale. Frecvent într-o ceartă in cuplu zbiară bunica paternă a unuia, la fratele mai mare al celuilat. De ce ? Fiindcă bunica obişnuia să o hăituiască pe femeie, criticând-o că nu e destul de harnică, în vreme ce fratele mai mare al bărbatului se distra bătându-l. Atunci când soţul face în glumă o remarcă sugerând că nevasta nu e prea gospodină, în mentalul doamnei nu mai există loc pt amuzament fiindcă iese la înaintare rana generată de criticile şi acuzele frecvete ale bunicii ei, pe aceeaşi temă. Acum femeia nu mai îşi aude soţul din prezent, ci aude numai glasul bunicii, care o mustra neîncetat în trecut. Prezentul este contaminat de arsura din suflet, care nu a fost niciodată privită, iertată, vindecată. În sufletul bărbatului se petrece acelaşi raţionament, însă cu personaje diferite, fantome înviate din istoria de viaţă a fiecăruia. E suficientă o minusculă asemănare între scenele din trecut cu tabloul marital prezent, un gest non-verbal sau o replică cu o tonalitate ce stârneşte amintirile fiecăruia pt ca personajele descrise să iasă din bârlogurile mnezice in care hibernau şi să ridice flamurile războiului conjugal. Unul dintre cele mai sinistre şi abjecte ţeluri ale egoului atunci când se angajează într-o relaţie specială este de a crea valuri de vinovăţie în sufletul partenerului. Culpabilitatea joacă un rol imens în economia gândirii egoului. Prin învârtirea acestei baghete magice, eul obţine satisfacţie, control, îşi întăreşte dominaţia, ţine aproape partenerul în lesă, nu-i îngăduie libertate de mişcare sau de gândire. Aţi observat că aproape in orice altercaţie in cuplu, cel puţin unul dintre certăreţi se chinuie să-l facă pe celălalt să se simtă vinovat? Nu are importanţă motivul invocat, suferinţa îndurată, distrugerile sufleteşti provocate, ci numai câştigul egoului in materie de vinovăţie. Cel care e copleşit de culpabilitate pare să piardă lupta şi se târâscă pe burtă, să facă tumbe, să stea in coadă pt a obţine iertarea celuilalt. Cum să fie posibil ca doi oameni, care se poartă extrem de frumos la început, care se străduiesc să-şi etaleze cele mai deosebite calităţi, care nu mai ştiu ce acţiuni să desfăşoare ca să facă plăcere partenerului, după o vreme de coabitare să-şi arunce cele mai odioase cuvinte, unele parcă atent selectate ca să rănească cât mai adânc posibil? In anumite cupluri, informaţiile culese pe parcursul lunilor de miere sunt acum înadins întrebuinţate ca nişte cuţite ascuţite, care se împlântă în sufletul „iubitului”. Cum să mai dorească cineva împărtăşirea gândurilor, dacă ceea ce afirmă va fi cândva folosit cu abilitate chiar împotriva lui? Iubirea este natura noastră veridică. Iar creaturile monstruoase ce răsar in decursul scandalurilor conjugale sunt măşti hidoase pe care egoul le-a azvârlit peste chipul pur al dragostei. Sarcina fiecăruia dintre noi nu este să caute iubirea in afara lui, căci ea rezidă nepătată în miezul cel mai inocent al fieacărui dintre noi. Jobul nostru este să ne observăm vălurile negre pe care le-am depus in straturi peste iubire şi să o ajutăm să fie liberă. A dezgoli chipul iubirii este cel mai înălţător dar pe care îl facem umanităţii. Fiecare iluzie de care ne slujim, pe care mizăm cică în apărare noastră execută un dans tribal împotriva noastră. Fanteziile şi măştile noastre sunt cele care ne separă de faţa noastră autentică, de adevăr şi de vindecare.