Secvenţa potrivită de manageriere a fricii

Discutând cu o serie de clienţi am înţeles că multă lume nu cunoaşte modul în care e benefic să tratăm emoţiile negative. Am ales ca exemplificare spaima, însă procedeul ce va fi expus in continuare poate fi adoptat pt orice afect sumbru. După deliberări, meditaţii, introspecţii şi ani de acumulări informaţionale în domeniu, iată ce propun: Pasul 1. Conştientizarea anxietăţii. Pentru ca un lucru să poată fi vindecat e necesar să fie detectat. Multe emoţii ne străbat câmpul mental, dar faptul că noi sunt orientaţi prioritar înspre exterior ne predispune să nu le observăm. În acest punct, majoritatea oamenilor dau semnale că ar vrea să evadeze. Fiindcă nu pot fugi de ei înşişi şi deoarece nu tolerează psihic spaima, au tendinţa să o îngroape. Ideea lor e că ceea ce nu văd, nu le face rău. Greşit! Acel element reprimat va continua să producă efecte perturbatoare şi va reveni în forţă cu prima ocazie. Pasul 2. Nu fugiţi de propria frică, deşi e incomod de trăit cu ea Se naşte întrebarea: dacă nu fugim de ea, cum procedăm? Ei bine. Pt ca ea să se disipe fără urmări neplăcute e necesar să trăiţi cu ea o vreme. Contrar părerilor generale, care cred că ţine o veşnicie, după un timp panica se va sfârşi. Cât durează depinde de depozitele voastre. Dacă a fost reprimată în cantităţi mari, de a lungul a multor ani de zile poate ţine şi câteva zile. Nu trebuie să vă speriaţi prea tare fiindcă de obicei, ea durează câteva ore. Intensitatea ei e variabilă astfel încât vă va îngădui şi clipe de respiro. Nu vă alarmaţi, veţi rezista! În cazul fobiilor, e inutil să vă îndepărtaţi de obiectul, animalul sau contextul care vă înspăimântă întrucât numai prin confruntarea in vivo să veţi desensibiliza. Pasul 3. Stopaţi imediat şirul gândurilor Unul dintre cei mai cruciale aspecte în procesul de gestionare a spaimelor rezidă în deturnarea atenţiei de la tirada interioară a egoului. Odată cu iniţializarea temerii, egoul vine cu o sumedenie de argumente „logice” pt care e „nomal” să resimţi panică. El rulează la nesfărşit fragmente trunchiate de dialoguri purtate cu alţii, replici care incită la sporirea fricii, scoate din săcuţel poveşti de groază întâmplate vecinilor, aduce in actualitate filme sau iluzii care ne-au speriat când eram copii, etc. Pare că arsenalul eului la acest capitol nu are limite. Când prinde ocazia să ne înfricoşeze, egoul e un maestru neîntrecut. Problema este că cu cât încercăm să ne apărăm mai mult cu atât dăm apă la moară spaimei. Digurile mentale nu fac decât să sporească angoasa. Nu daţi atenţie cugetelor care pledează pt întreţinerea fricii! Retezaţi din rădăcini orice „raţiune” pt care ar trebui să vă fie teamă. Toate fricile, fără excepţii se pot reduce la tema patologică de moarte. Credinţa noastră în realitatea răposării, identificarea deplină cu trupul, refuzul de a admite existenţa spiritului şi a lui Dumnezeu ne autocondamă la coabitarea in preajma fricii şi sub teroarea ei. Pasul 4. Concentraţi-vă asupra trăirii în sine, asupra afectului de frică E vital să nu respingeţi emoţia de frică din sistemul vostru psihic. Mulţi nu-şi dau realmente voie să resimtă panică. Eu fost orientaţi de mici copii să creadă nu ei nu percep teamă, în special băieţilor li se induc asemenea argumentaţii dubioase. Teama face parte din condiţia umană şi poate fi transcensă complet numai prin elevarea nivelului de conştiinţă. Nu va mai fi trăită ulterior iluminării fiindcă atunci dispare aparenta separare dintre oameni. Când eşti una cu tot ce există în jur, nu mai vezi „duşmani”, deci nu mai ai motive să te temi. Daţi-vă voie să vieţuiţi în proximitatea spaimei! Nu o respingeţi, nu o denigraţi, doar lăsăţi-o să respire in interior. Pasul 5. Nu vă identificaţi cu ea Nu o denumiţi cu titulatura de „a mea”. Cea mai potrivită atitudine vis de vis de emoţiile negative ar fi: Se întâmplă ceva în mintea mea. Hai să văd ce e! Nu-mi aparţine, nu e mea. Alipirea mentală de teamă (adică referirea la ea cu apelativul de a mea sau mă invadează frica, îmi e frică sau orice corelative) îi sporeşte puterea şi durata de manifestare. Pasul 6. Lărgiţi-ţi spaţiul de manifestare Străduiţi-vă să introduceţi un spaţiu între voi şi panică. Orice aţi face, oricât de rău credeţi că vă simţiţi şi oricât de înfricoşaţi aţi fi nu o respingeţi, nu o blamaţi, nu o îndesaţi în interior. Prin amplificarea spaţiului pe care i-l acordaţi, ea se va consuma mai rapid. Pasul 7. E crucial să o priviţi. Cu cât suportaţi mai mult să o contemplaţi cu atât vă veţi fortifica rezistenţa. Vestea bună este că atunci când vă augmentaţi toleranţa psihică, ulterior ea va fi gestionată mai facil. Nu e necesar să staţi ore in şir şi să priviţi groaza cum se agită în interior. E suficient să fiţi dispuşi să nu o reprimaţi. În rest, desfăşuraţi-vă activităţile uzuale şi periodic aruncaţi câte o privire fricii interioare. Pasul 8. Solicitaţi ajutor Pentru creştinii practicanţi, relaţia cu divinitatea constituie o resursă. Din proprie experienţă am sesizat că rugăciunea Tatăl nostru sau cea isihastă repetate in plină criză conduc la diminuarea sau chiar la suprimarea fricii. În cazul în care nu credeţi în Dumnezeu puteţi povesti despre sentimentul vostru unui prieten onest, apropiat, despre care sunteţi singur că vă doreşte binele. Suportul lui nu e de lepădat. Evident că şi credincioşii pot apela la un astfel de ajutor. Felicitări! Aţi supravieţuit unei încercări delicate, dar acum sunteţi călit. La următorul atac al temerii, lucrurile se vor desfăşura mai bine, fiindcă acum aveţi ceva experienţă. În cazul rundelor furibunde, de tipul atacurilor de panică cel mai eficient este să ne concentrăm asupra senzaţiilor corporale. Transpiraţia palmelor, tahicardia, senzaţia de sufocare şi restul cortegiului sunt numai reprezentări de faţadă. Nu veţi păţi nimic rău. Iarăşi vă spun să nu daţi crezare gândurilor ce îşi îndreaptă tunul asupra „consecinţelor catastrofale” preconizate de ego să urmeze. Totul nu e decât o furtună într-un pahar cu apă. Nimic din ceea ce ne spunem singuri nu e adevărat. Dar şuvoiul de cuvinte, întovărăşite de simptomatologia temerii ne mobilizează credinţa exact in direcţia nepotrivită. Puterea noastră e credinţa. Ea oferă consistenţa de realitate tututror himerelor pe care ni le susurăm singuri in ureche. Acesta e motivul pt care unele „rele” au putere asupra unor oameni, dar nu şi asupra altora. Primii cred că acele idei îi pot răni, iar ceilaţi refuză să fie convinşi. Suntem impresionaţi şi ne lăsăm amăgiţi să ne investim puterea în himere. Frica e o iluzie, o scamatorie menită să ne condimenteze existenţa terestră. Nimic din jur nu ne poate leza fiinţa veridică.