De ce se face atâta vâlvă în jurul relaţiei de cuplu?

Una dintre primele întrebări adresate unui cetăţean, recent cunoscut se referă la statutul marital. Este sau nu căsătorit/ă? De aici traseul minţii se bifurcă: cei cuplaţi sunt aşezaţi în categoria celor „normali”, iar celibatarii sunt priviţi ca şi cum ar fi în neregulă. Se spune despre o femeie: Cum de nu s-a măritat, că e drăguţă şi nici proastă nu e? Ca şi cum toate femeile căsătorite sunt obligatoriu frumoase şi deştepte. De ce este asumată căsătoria drept o realizare? Şi de ce opţiunea de a trăi singur este admonestată de viziunea societală? Nu cumva din cauza accepţiunii populare, că toţi oameni trebuie să facă acest pas obligatoriu? Adică funcţionează principiul turmei de oi. Dacă face toată lumea, e necesar să mă însor şi eu. Sunt identificate ca realizări doar acele proiecte/idei investite de noi cu valoarea de realizări. Astfel, dacă eu consider că a merge cu picioarele goale pe fundul Dâmboviţei e o realizare voi fi foarte mândră de mine după ce voi face acest lucru. Cei trecuţi de 40 de ani şi rămaşi necăsătoriţi sunt catalogaţi drept ciudaţi şi li se lipesc in frunte fel de fel de etichete devalorizante: ciufut, antisocial, pretenţios, cu nasul pe sus, mofturos, etc. Întâlnim o grămadă de cutume conexe relaţiei intime: - dacă nu ai avut niciodată o relaţie cu sexul opus, eşti prost, dacă ai prea multe (oare cine stabileşte numărul „corect”?) eşti stricată/afemeiat. - Vârsta debutului este şi ea supusă restricţiilor. Nu contează dacă esti pregătit să-ţi asumi consecinţele partneriatului, ci numărul din buletin la care consideră ceilalţi că trebuie să faci pasul - Nu are importanţă dacă te înţelegi afectiv cu partenerul, dacă te stimulează intelectual şi te ajută să creşti spiritual, ci e musai să verifici contul din bancă, chipul, înălţimea, greutatea, jobul, posesiunile, rudele, ce pile au părinţii, ce avantaje pot obţine de pe urma lui, dacă e gospodină (în traducere e dispusă să slugărească bărbatul?), dacă e supusă, etc. Un ins celibatar, amplasat într-o gaşcă de căsătoriţi va fi luat în vizor şi disecat sub lupă. Se va cerceta de ce nu e căsătorit, cum să i se găsească partenere, cine ar fi potrivit pt el, ce mai aşteaptă, va fi avertizat că se ofileşte singur şi nu o să-l mai ia nimeni. Ca şi cum peste cei cuplaţi, timpul nu îşi lasă pecetea! Oare cei căsătoriţi nu observă că trăiesc singuri în doi? Carenţa intimităţii afective produce un soi de singurătate care e neidentificată, ne se vrea să fie sesizată. Fiindcă trupul celuilalt e in aceeaşi cameră, soţii au impresia că nu sunt singuri. De fapt ei resimt deficienţa comunicării, dar se amăgesc. Senzaţia de pustientate din cuplu derivă tocmai din vieţuirea fiecăruia intr-o insulă: scufundaţi in gândurile lor private, depănând poveşti interioare, cei doi sunt două corpuri goale, ce răsuflă în aceeaşi habitat. Oare acuzele debitate la adresa celibatarilor nu răzbat din propria lor nefericire îndesată sub preşul minciunilor pe care şi le toarnă singuri? Dar să investigăm cine sunt cetăţenii care scormonesc şi judecă existenţa parteneriatului altora? Nu cumva tocmai cei căsătoriţi? Alţii sunt singuri, dar dacă li se atrage atenţia asupra acestui fapt ripostează violent, motivând că ei au fost căsătoriţi. Ca şi cum dacă au trecut prin acea experinţă, acum nu mai au statut de persoane singure, deşi nu au o relaţie. Numeroase persoane singure ajung la disperare că nu găsesc un partener diadic ca „să intre în rândul lumii”. Se cramponează de o idee şi dezvoltă o obsesie din propria lor singurătate. Îşi justifică orice criză afectivă numai printr-o unică raţiune: singurătatea. Ce refuză ei să observe este faptul că ei sunt torturaţi emoţional şi când au pe cineva. Cei mai mulţi pământeni îşi ancorează conceptul de fericire într-o sumenedie fixă de criterii materialiste: căsătoria, jobul bine plătit, apartamentul spaţios, maşina personală, excursiile, etc. Au impresia că absenţa unuia sau mai multor atribute din listă, le generează suferinţa interioară. Atunci când unele elemente nu sunt bifate ca realizate, omul se focusează pe ele, sperând ca după aceea să se poate în sfârşit relaxa şi să să-şi înceapă viaţa. Un alt punct care stimulează atractivitatea relaţiei diadice constă în actul sexual. El e vehiculat în societate ca o fantomă misterioasă, foarte incitantă, care trebuie ascunsă copiilor, care ţine numai de domeniul „maturilor”. Oare toţi cei care îşi încep viaţa sexuală sunt pregătiţi pt ea? Sau sunt mânaţi de curiozitate, de râsetele cu substrat ale adulţilor, de interdicţiile de la televizior sau ale părinţilor, de vâlva pompoasă care traversează întreaga societate? Actul sexual este o cale de redresare, de compensare a chinului afectiv, de unificare cu un alter-ego, de transpunere in materialitate a iubirii. Întrebuinţat corespunzător, conştient poate fi socotit o cale de evoluţie. Dar câţi văd în el un sport sau o modalitate de a triumfa deasupra sexului opus? Oare contează numărul de poziţii încercate, câţi parteneri „ai avut”, cât durează orgasmul sau mai degrabă calitatea actului, afectele resimţite, sentimentul de înălţare şi senzaţia unică atunci când vezi aurele întrepătrunse, când te percepi una cu partenerul? Unificarea trăită în decursul actului sexual ne ajută să învăţăm valoarea deschiderii graniţelor personale, a evadării din spatele mecanismelor de apărare ale eului, să părăsim singurătatea forţată şi să revenim la starea noastră naturală de îngemănare cu ceilalţi. Unificarea cu partenerul de cuplu e un prim pas in direcţia globalizării ei. Iar plăcere intensă resimţită ne propulsează să căutăm unificarea şi cu alţii. Însă mintea condiţionată a pervertit sensul actului sexual trivializându-l, transformându-l în armă de atac (violul), de control (mă culc cu tine dacă tu faci ce vreau eu), de compensare a unor umilinţe din trecut (persoanele care colecţionează trofee sexuale), de dominare (eşti nevasta mea şi trebuie să faci sex cu mine când am eu chef), etc. În concluzie, nu contează dacă eşti sau nu implicat într-o relaţie diadică, ci dacă eşti împăcat cu tine. Criteriul fundamental al calităţii vieţii este gradul de fericire individual. El depinde substanţial de conectarea cu Sinele real şi nu de umpluturile cu care le-a decorat eul nostru. Nici o marfă, obiect, persoană, poziţie nu ne îmbogăţeşte cu ceva şi nici nu contribuie cu vreun strop la fericirea noastră. A nu crede acest dicton ne aruncă controlul in exterior şi ne face neputincioşi. De ce? Fiindcă îţi abandonezi cârma vieţii în mâinile obiectelor , altor oameni sau hazardului, de vreme ce nu ştim ce ne aduce viitorul. Succesul e dependent de multitudine de variabile din care noi nu controlăm mai nimic. În plus, karma îşi spune cuvântul, iar legea supremă a universului afirmă că vine la noi exact ceea ce ne trebuie. Dacă eu îmi setez o gamă de ţinte de atins şi ele nu alcătuiesc plaja de obiective definite de ceea ce mi trebuie mie din punct de vedere spiritual pot să mă zbat o viaţă întreagă cu acelaşi rezultat infructuos. Ne minţim când confundăm satisfacţia cu fericirea. Mulţumirea izvorâtă din posesii e temporară şi perisabilă. Dar fericirea ce răzbate din cunoaşterea de sine veritabilă nu ţi-o poate răpi nimeni, în veci. Fericirea e starea noastră naturală. Numai roiul de credinţe disfuncţionale care o acoperă, ne intunecă radierea ei in suflet. Sarcina noastră este de a ne scruta interiorul pt a înătura straturile obscure ce ne împiedică să fim mulţumiţi cu traiul propriu. Nimic din afara noastră nu ne aduce fericirea sau ne-o răpeşte.