Cum de musteşte atâta suferinţă în relaţiile aşa zis de iubire?

Dacă priviţi cu onestitate împrejur veţi constata că majoritatea covârşitoare a cuplurilor adăpostesc indivizi nefericiţi. Toate anecdotele despre însurăţei sugerează că ei şi-au pus un laţ de gât sau că ar fi bucuroşi să-şi omoare partenerii. Pe măsură ce se scurge din ce in ce mai mult timp de la nuntă, companionii par se se răcească unul de altul, să se înstrăineze. Dau semne că ar vrea să evadeze. Ezită din varias motive: copiii, casa făcută împreună, frica de libertate, incertitudinea că vor mai găsi pe altcineva, etc. Dar odată pasul efectuat, încep să regrete decizia. Resentimentele şi dorinţa de răzbunare îi împiedică să se împace, astfel că mulţi se orientează spre o nouă relaţie. Speranţa înfloreşte că de această dată relaţia va decurge într-o manieră fericită. E dubios să crezi că intrat într-o nouă relaţie, ea va decurge fără obstacole, atâta vreme cât nu ai mişcat un pai să te metamorfozezi. Modul tău de a decripta realitate a rămas similar şi deci va atrage acelaşi tip de partener, iar cât timp nu alterezi schemele cognitive difuncţionale care îţi limitează perspectiva asupra situaţiei nu vei obţine altceva. Ori de câte ori faci acelaşi lucru, obţii acelaşi rezultat! Deci şansa de a te cupla cu un partener cu acelaşi tip de elemente „deranjante” e foarte mare. Deşi aparenţele (chipul, înălţimea, profesia, jobul, posesiunile, etc) se pot dovedi altele, fondul de personalitate va fi relativ acelaşi. Fript în trecut încerci să te protejezi, căutând semnalele care să te avertizeze că e vorba de acelaşi gen de persoană. Însă, deşi nu crezi, deşi te temi, dacă nu lucrezi cu tine vei atrage acelaşi tip de companion de care fugi, dar învelit în camuflaj diferit. Natura îţi pune la dispoziţie instrumentele necesare să te vindeci! Pattenurile disfuncţionale semnalizează pozitiv numai la anumite genuri de caractere. Adică trauma generatoare a schemei disfuncţionale are nevoie, pt a se soluţiona, de un fel special de receptor, în principal de opozitul lui. Numai polarităţile contrare se caută reciproc, pt a oferi fiecăruia şansa de transcendere a problemei psihice. În această ordine de idei, un marginal social va fi atras neapărat de „strălucirea” unei personalităţi foarte populare. După unire, cei doi vor începe să fie incomodaţi tocmai de aceea latură care a favorizat apropierea. Cel retras îi va retroşa celuilalt că îi place mai mult stea cu alţii decât cu el, va fi gelos pe atractivitatea partenerului şi umilit de „lipsa proprie de performanţă socială”. Există şi situaţia în care marginalul nu e încă perturbat de recluziunea sa şi atunci va considera magnetică o persoană identic de retrasă ca şi el. Accentuarea laturii comune în cuplu va crea in final mari necazuri, ce vor duce la disensiuni. Numai echilibrarea problematicii va permite găsirea unui partener care are integrate ambele capete ale scalei, adică o fiinţă care nu e deranjată să fie lăsată singură, dar se bucură şi de ieşirea in comunitate. De ce e benefică poziţionarea la mijlocul scalei de valori? Ce e mult strică. Ambele poziţionări dăunează: un om care nu suportă singurătatea se va agăţa de companion, sufocându-l, îi ca îngrădi libertatea de mişcare, va face scene de gelozie, îi va reproşa orice plecare ca şi cum el ar fi fost părăsit, se va mobiliza să-i controleze orice gest, să-l interpreteze din perspectiva unei virtuale abandonări. Încet dar cert, diada se va transforma in prizonierat. În situaţia inversă, individul care nu tolerează oamenii se va simţi invadat de prezenţa celuilalt, va da din coate să-şi mărească spaţiul, îl va împinge afară din viaţa sa pe partener, va fi deranjat de intimitate. Companionul se va simţi respins, izgonit, neînţeles şi va căuta consolare in altă parte. Privind retrospectiv, oamenii aruncă responsabilitatea integrală pe umerii fostului partener. Pare că nimic nu a mers cum trebuie numai din cauza lui. I se atribui o listă lungă de defecte şi sunt rememorate o sumedenie de ocazii în care celălalt a acţionat total deplasat. Dacă chestionezi un individ despre fostul/fosta se pomeneşti in faţa unei istorii interminabile despre cât de groaznic/că a fost el/ea, câte a îndurat din pricina lui/ei, cât de bun/nă, cât de corect/tă s-a comportat povestitorul şi cum a fost el tratat oribil, năpăstuit, chinuit. Când aud asemenea distorsionări îmi vine să întreb brusc: Dar înainte de a te cupla cu el/ea, n-ai văzut nimic? Şi chiar tu n-ai niciun defect, n-ai contribuit cu nimic la crearea atmosferei nefaste? În lumina celor prezentate, înţelegem motivul pt care e profitabil ca consecutiv ieşiri dintr-o relaţie de cuplu să-ţi iei timp pt a analiza ce a mers bine şi ce nu, cum te-ai comportat şi cum a răspuns el, care au fost motivele dominante de scandal şi ce atittudine ai avut, etc. A te arunca imediat într-o altă relaţie vădeşte numai dorinţă de răzbunare sau îngroparea propriilor mentalităţi. Relaţiile diadice oferă cele mai mari oportunităţi de creştere, dacă sunt privite corect în special dacă cei implicaţi împart spaţiul de locuit. De ce? Fiindcă proximitatea fizică prelungită induce dezvelirea, căderea măştilor. Nu-ţi poţi susţine masca socială mult timp. În intimitate te vei arăta aşa cum eşti, dar aceeaşi mişcare o desfăşoară şi celălalt. Acum ies la iveală toate tarele temperamentale, reacţiile vor fi necizelate, iar bogăţia de contexte pe care le stârneşte viaţa aduce cu sine reacţii necenzurate. Întreg trecutul se aşterne pe pânza cuplului. Apoi, în vieţuirea comună intervin de a valma autorităţile care au condus la conturarea personalităţilor celor doi. Practic, nu fiinţăm în doi, ci într-o comunitate amplă formată din părinţii, fraţii, mătuşile, verii, colegii de liceu, etc ale celor implicaţi în cuplu. În speţă orice persoană care a contribuit oarecum la confecţionarea credinţelor celor doi au o marjă viabilă de a influenţa viaţa de cuplu. În condiţiile în care niciunul dintre parteneri nu şi-a conştientizat convingerile, în care nu a lucrat cu sine vor izbucni altercaţii la orice nepotrivire. Fiecare va rămâne convins că modul lui de a vedea lumea e „cel corect”, că partenerul greşeşte şi că dacă celălalt se va schimba totul va fi foarte bine. Litigiile din cuplu nu sunt rele per se în măsura in care fiecare partener ia scandalul drept o oportunitate de a lucra cu sine, de a-şi revizui atitudinea, de a înţelege ceva despre sine, de a-şi clarifica motivele, de a-şi curăţa rănile şi de a le privi dintr-o altă perspectivă. Dacă conflictul este urmat de discutarea calmă a incidentelor, de analizarea sinceră a reacţiilor fiecăruia, dacă fiecare conlucrează pt rezolvarea paşnică a altercaţiei fără intenţii de a „câştiga” sau de a-l jigni pe celălalt, ambii vor ieşi privilegiaţi. Vor fi înţeles ceva despre ei, se vor fi restructurat, cuplul căpătând o nouă dimensiune benefică. Una dintre cele mai nefaste poziţionări în cazul unui scandal este faptul că ne lăsăm convinşi că avem dreptate. Credem cu uşurinţă în motivaţiile generate de egoul nostru şi tânjim cu disperare după victorie. Pare să nu conteze preţul aşa zisului triumf. Uneori nici măcar nu sesizăm că pierdem amândoi! Esenţială rămâne senzaţia interioară că ”am câştigat”. Nu se opreşte nimeni să se chestioneze: Oare ce am câştigat? Faptul că mi-am jignit profund soţul/soţia, că mă doare sufletul, dar nu vreau să recunoasc, că mi-am probat încă o dată că sunt insensibil faţă de mâhnirea aproapelui meu, că sunt mai competent in a face reproşuri decât în a oferi compasiune? În virtutea trumelor îndurate cu fostul partener replicăm actualului ceva ce el nici măcar nu a făcut. Mânia acumulată în suflet, aţâţată de dorinţa de răzbunare ne mână să credem că bărbatul de faţă deţine aceleaşi motivaţi meschine pe care le-am sesizat la celălalt. Aşa sfârşim prin a reînvia trecutul. În loc să vedem ce e in faţa noastră efectiv, noi ne chircim de frica chinurilor străbătute alaltăieri toamna. Ne bântuie amărăciunea, ne e frică de reîntoarcea spectrului ei întunecat şi pt a ne apăra de el îl azvârlim în capul oricui e prezent. Reacţiile devin disproporţionate, iar partenerul nu mai înţelege nimic. Se percepe nedreptăţit, violentat şi fiindcă nu ştie ce se petrece, răspunde cu ranchiună, în loc de compasiune. Celălalt se vede atact în miezul lui cel mai dureros şi se retrage ca un leu călcat pe bătătură. Ambasadele se retrag şi supravieţuirea cuplului e pusă în primejdie. Ce lipseşte? Sclipirea conştiinţei, care decriptează lucrurile aşa cum sunt şi nu cum vrea egoul fiecăruia să le interpreteze. Ea aduce in actualitate curajul de a fi autentic, de a îi mărturisi partnerului exact ce te doare, în loc de să-i arunci in cap o 100 de acuzaţii din care să nu mai înţeleagă nimic. Dar pt a ştii ce te doare trebuie să te mobilizezi şi să priveşti in tine pt a afla răspunsul veridic. Tot conştiinţa ne îndeamnă să avem încredere în partener şi să ne dezvăluim sincer. Chiar dacă fostul ne-a rănit să fim convinşi de bunătatea oamenilor. În loc să vedem intenţii nefaste, să ne setem mintea să observe numai frumuseţea spirituală.