Cum ne influenţează o suferinţă trecută?

O mintea pregătită primeşte răspunsul într-o formă aparent stranie. Fondul de interogaţie ce bântuie psihsimul ne predispune să citim un răspuns în cele mai neaşteptate locuri. Aşa de exemplu, căutam de câteva zile soluţia la o problemă. Sporadic îmi sondam intelectul, iscodind să descopăr cum ne influenţează amărăciunea, ce dâre sapă în creierul cuiva, de ce o tortură emoţională petrecută acum 37 de ani încă ne bântuie, încă stârneşte vrafuri de furie? În momentul pe care urmează să-l descriu mă deconectasem şi ascuţeam un creion. Din neatenţie am împins procesul un pic prea departe şi mina s-a rupt, însă a rămas înfiptă în creion. Când am încercat să trasez cu el am constatat că nu pot sublinia decât dacă ţin creionul într-o unică poziţie. Oricum aş fi încercat să sucesc creionul, mina se dădea peste cap. Am privit întâmplarea contemplativ şi brusc a irupt soluţia mult căutată. Exact în acelaşi mod funcţionează şi psihismul omului. Când posedă o leziune psihologică, el nu poate răspunde anumitor solicitări din exterior decât printr-un unică manieră, exact ca şi creionul din istorisirea noastră. Orice alt mod de a răspunde stimuluilui exterior îi produce individului senzaţia extrem de neplăcută a unei rupturi interioare. Acea impresie e cauzată de rezistenţa la schimbare. Individul are impresia că dacă face altfel, dacă ar încerca să răspundă solicitării într-un alt fel va fi afectat foarte rău, iremediabil. De fapt, cetăţeanul nici măcar nu gândeşte că ar putea proceda astfel. Răspunsul deformat de suferinţă îi este familiar, reprezintă singurul fel în care el a învăţat să gestioneze acea detresă (tulburare emoţională). În acel punct, conştiinţa e atât de sudată de mentalitatea egoului încât orice altceva pare o cădere în abis. Deşi răspunsul său îi provoacă suferinţă şi împroaşcă jale printre cei din jur, omul simte că nu poate proceda altminteri. Numai curajul şi efortul de a se supune unei dezvoltări a conştiinţei îi va oferi imboldul de a divolza nodul dureros din suflet şi de a se elibera. Abia acum individul va deveni capabil de a învăţa un răspuns mai adaptativ, care să-l gratifice cu mulţumire interioară şi care să nu mai atace cunoscuţii. Stimulul exterior îi activează rana trecută astfel încât persoana confundă durerea sa cu ceea ce petrece in exterior. Adică impulsul din afară vine şi reactivează leziunea deja existentă în suflet, dar rezistenţa sa la schimbare îl face mai degrabă să caute vinovaţi în exterior. În loc să privească spre locul din sine unde rezidă leziunea emoţională, omul se înfurie pe condiţiile de mediu şi se porneşte cu înverşunare să le altereze pe acestea. El crede că transformând condiţiile exterioare va dispărea şi durerea sa. Dar ea cere atenţie şi vindecare. Cum se poate trata o rană din suflet modificând ceva in exterior? Numai naivitatea omului îl predispune să creadă aşa ceva. Un alt exemplu de suport ar fi propensiunea din căsnicie, care împinge un individ să caute să-şi dreseze companionul considerând că comportamentul lui e culpabil de nefericirea pe care o resimte el. De câte ori n-am auzit expresii de genul: Dacă soţul meu n-ar mai pleca in delegaţie aş fi foarte fericită sau sunt amărât că nevastă-mea mă cicăleşte mereu la cap. Dar nimeni nu se opreşte să se întrebe: Ce-l împinge pe individul respectiv să procedeze aşa? În loc să mă irit, să mă complac in vicimizare şi amărăciune, n-ar fi mai logic să văd situaţia ca pe un strigăt disperat după iubire? Şi ce din mine mă împiedică să răspund cu iubire la orice solicitare a partenerului? Dar majoritatea oamenilor nu văd în manifestările apropiaţilor decât intenţii duşmănoase, răutăţi, dorinţe ale acestora de a-i enerva. Chiar şi părinţii se adresează adesea progeniturilor, certându-i: „Nu mai face aia că mă enervezi!” Adică ei îşi închipuie că emoţia din inima lor e cauzată de copil, de acţiunea odraslei şi nu generată de ei înşişi datorită rănilor trecutului. Neîncrederea şi rănile trecutului îi împiedică să citească adevărul. Omiţând să privească în ei, să-şi decripteze propriile leziuni sufleteşti, propria incapacitate de iubire, ei continuă să se plângă, să cerşească iubire în maniere nepotrivite, să-şi lingă resentimentele şi să se eticheteze victime. Procedând in această manieră, individul îşi pregăteşte terenul pt reiterarea aceluiaşi gen de situaţii traumatizante. De ce? Pt că nerezolvarea problemei dureroase din suflet determină îngroparea ei. Dar ea nu dispare, ci mucegăieşte în inconştient şi va căuta alte forme de manifestare. Mai devreme sau mai târziu, universul îi va cere iarăşi să se debaraseze de suferinţă. Îi va aranja altă situaţie conflictuală, care va indica spre acelaşi loc ars din suflet. Depinde de fiecare dintre noi câte incidente neplăcute ne dorim. Fiindcă întâplările care arată spre zonele traumatice din noi vor curge până când ne vom învrednici să le privim. Numai prin reformarea interiorului nostru se vor metamorfoza in bine şi condiţiile in care trăim. Deşi materialismul societăţii noastre tinde să ne implementeze credinţa că lumea in care sălăşluim funcţionează după reguli aleatorii, că evenimentele sunt haotice, cercetarea fenomenelor cu o minte deschisă va releva că există o inteligenţă omnipotentă care orchestrează tot ce se întâmplă fiecăruia. Acesta este karma sau justiţia divină automată. Orice comitem se întoarce împotriva nosatră. Nu există nedreptăţi şi nici victime. Viziunea preferată a egoului tinde să ne lămurească că o frustrare e o nedreptate, că avem lipsuri şi defecte, că sunt neputincioşi şi oropsiţi. Pactăm cu subiectul descris din propria noastră alegere. Ne procopsim în copilăria timpurie cu senzaţia că suntem dependenţi şi slabi şi parcă nu mai reuşim defel să ne eliberăm de impresia respectivă. Dar atunci când am decis că suntem mici şi neputincioşi nu am luat chiar noi acea decizie? De ce acum să nu remediem situaţia? Şi la maturitate găsim oameni mai puternici decât noi, atât sub aspect fizic, cât şi ca potenţă socială. Când devenim adulţi, autorităţile joacă jolul ingrat pe care l-au deţinut părinţii noştri. În mod subtil, găsim in exterior noi motive „plauzibile” de a crede in continuare că suntem slabi şi că nimic nu intervine in favoarea noastră. Ajungem pe nesimţite la concluzia că nu are sens să aruncăm supoziţiile nefericite din trecut, fiindcă ele sunt încă valabile. Ne percepem slabi şi neputincioşi într-o lumea asupra căreia părem să avem niciun control. Aşa ajungem să ne alipim mental de fel de fel de obiecte, bunuri, fiinţe, diplome, concepţii. Avem impresia că ele ne vor conferi singurnţa pe care o căutăm cu disperare, că mărfurile ne vor face fericiţi şi că dacă ne agăţăm cu suficientă forţă de partenerul de cuplu, el ne va crea securitatea mult visată. Ne amăgim evident. Totul in această lume e perisabil: lucrurile se distrug, oamenii pleacă sau mor, funcţiile se comută de la un individ la altul, casele se dărâmă, etc. Întrebarea fundamentală rămâne: de ce căutăm în exterior redresarea pe care ne-o dorim? Pacea interioară şi fericirea durabile nu pot fi găsite decât prin creşterea nivelului de conştiinţă fiindcă atunci descoperim că Dumnezeu ne iubeşte, că ne doreşte numai fericire şi că nu ne pedepseşte indiferent ce fapte odioase comitem. La un anumit gradient de conştiinţă pricepem că suntem spirite veşnice şi nu trupuri goale care urmează oricum să moară. Iată ce consemnează dr. David Hawkins in Letting go, Calea renunţării: „De la începutul timpului, fiecare mare învăţător ne-a îndemnat să privim in interior pt a găsi adevărul, pt că adevărul despre cine suntem ne va face liberi. Dacă în interiorul noastru am găsi ceva care ne-ar face să ne simţim vinovaţi, ceva care este urât, rău, şi negativ atunci cei mai mari învăţători ai lumii nu ne-ar fi sfătuit să căutăm acolo. Dimpotrivă ne-ar fi spus să evităm asta cu orice preţ. Vom descoperi că toate lucrurile pe care lumea le consideră „rele” sunt situate la suprafaţă;”