Bucuria

Bucuria este modalitatea de a celebra lucrurile bune din viaţa noastră, adică acele întâmplări care corespund complet opţiunilor noastre motivaţionale. Din fraza anterioară extragem concluzia surprinzătoare că izvorul fericirii este subiectiv. Ca şi în cazul tristeţii, manifestările sunt aproximativ înrudite, însă diferă temeiurile care ne determină desfătarea sufletească, în conformitate cu împlinirea aspiraţiilor. Fericirea reprezintă un panaceu pentru organism. Ea întăreşte sistemul imunitar, moderează tensiunea arterială (şi în consecinţă posibilitatea de infarct sau de atac cerebral), scade nivelul cortizonului (hormonul ce se varsă în sistemul circulator în situaţii de stres), creşte intensitatea şi amplitudinea respiraţiei (cu efect benefic asupra oxigenării celulelor), practic ducând la regenerarea întregii structuri morfologice. Zece minute de râs sănătos, din toată inima poate preveni boli din orice categorie. Când râdem, corpul nostru eliberează endorfine, care sunt capabile să anihileze durerea fizică şi psihică. Umorul şi optimismul, ca mod de a-ţi parcurge existenţa reprezintă veritabile călătorii spirituale. Aceasta ar fi una dintre explicaţiile pentru care mulţi oameni adoră bancurile sau se întâlnesc în triade şi râd cu poftă, povestindu-şi variate întâmplări hazlii. Apropó, am citit zilele trecute o glumă care mi s-a părut reuşită: “Un pasager întreabă o stewardesă de ce zborul cu acest avion este cu zgâlţâituri. La care femeia răspunde senin: avem un pilot nou şi îi este greu să-şi ridice complet piciorul de pe frână.” Din păcate, chiar şi la acest nivel al bucuriei libere, fruste pot exista blocaje, prin aceea că oamenii nu-şi dau voie să savureze deliciile simple ale vieţii, să râdă cu plinătate, să guste din propriile succese. Un copil îşi exprimă sentimentele natural: este furios când nu primeşte ce are nevoie şi se bucură când mama se joacă cu el. De asemenea, dacă bucuria unui copil este respinsă în mod sistematic de părinţi (fiindcă creează zgomot ce-i incomodează pe părinţi) minorul va înceta să o etaleze, reprimându-şi acest mecanism fabulos de însănătoşire. În locul exuberanţei, progenitura se va manifesta conform dorinţelor de moment ale genitorului, arătând pe chip, orice altceva: de la furie la indiferenţă. Astfel, învăţăm la un moment dat, să nu ne folosim sentimentele în mod adecvat, să nu le recunoaştem: ne arătăm trişti când în interior resimţim mânie, ne exteriorizăm o veselie pe care nu o trăim cu adevărat, tratăm cu aparentă indiferenţă o izbândă. În succesiune le vom rata potenţialul educativ. “Fericirea din viaţa voastră depinde de calitatea gândurilor pe care le aveţi” sugerează înţelept Marcus Aurelius, împăratul roman filosof. Starea de armonie şi fericire nu corespunde acumulărilor materiale, ci mai degrabă este o însumare perpetuă a oricărui minut trăit plenar, a eliberării de cugetele stresante, de trecut, de patternuri obsesive periculoase, sâcâitoare, grosolane, perimate. Un amendament important la acest item îl reprezintă conceptul eronat (căruia mulţi indivizi îi cad pradă) că alţii sunt responsabili de propria fericire: partenerul de cuplu e însărcinat cu fericirea mea, mama trebuie să îngrijească de trupul meu, colegul de bancă să-mi execute temele pentru şcoală, cunoscuţii sunt însărcinaţi să-mi facă servicii, necunoscuţii deţin obligaţia “legală”, imperioasă de a mă ajuta să aduc la viaţă proiectele imaginate de mine, etc. Expus pe hârtie conceptul apare ridicol, însă se insinuează prea frecvent în existenţa umană reală. Elocvent este cazul multor indivizi care se supără dacă sunt refuzaţi atunci când cer ceva. Interesant de remarcat este faptul că atunci când este fericit, când jubilează şi păşeşte entuziast pe poteca vieţii, omul nu-şi frământă creierul cu dileme existenţiale. Nu se întreabă: De ce sunt fericit? Sau celebrul “De ce eu?”. Preia situaţia ca atare, bucurându-se pe îndelete. E adevărat că există şi personaje care nu sunt capabile să trăiască plenar fericirea, cărora le este frică să se lase în voia bucuriei. Ei îşi întunecă clipele de extaz cu griji, temeri ridicole, cu credinţe disfuncţionale (de genul, dacă azi râzi, mâine cert te superi), înnegurându-şi singuri cerul viitorului. Un secret de nădejde, aliat profitabil este să-ţi educi mintea astfel încă să nu aştepte de la viitor, exclusiv binele. În mentalitatea noastră meridională, noi românii asociem fericirea cu binele şi suferinţa cu răul. Pare evident că tindem continuu spre bucurie. Însă acest fel de a privi lumea e destul de păgubitor şi furnizor de suferinţă. În natură, totul se găseşte în echilibru. Binele trebuie contrabalansat de existenţa răului. Pare dificil de îngurgitat, însă “dacă tu cauţi doar bine, răul te va găsi pe tine”, afirmă cu emfază, în cartea de mare popularitate “Căldura speranţei”, Luule Viilma, o scriitoare vizionară născută în Estonia modernă. Ce vrea să spună cu această frază simplă, dar profund răscolitoare? Omul îşi doreşte fericire continuă. Însă, cine îşi imaginează că viitorul îi va aduce exclusiv bucurii, evident îşi va pregăti terenul pentru deziluzii crunte. Din antichitate, înţelepţii multor popoare au afirmat că durerea spirituală constituie un învăţător redutabil al fiinţei umane. Abia când îl loveşte necazul, omul se odihneşte, se abate de la treburile casnice, cotidiene, îngăduindu-şi vreme de meditaţie, de a-şi chestiona parcursul existenţei. Când este exuberant, individul priveşte viaţa printr-o lentilă deformată care îi înfăţişează realitatea într-o manieră superficială, roză, cu tente difuzate, precum un apus de soare magnific ce-şi împrăştie diafan, văpăile roşiatice, limbile de flăcări ce mănâncă cerul înserării. Abia o durere ascuţită, profundă are menirea de a-l trezi veridic. Şi atunci, reverberează cu ecou, acea dilemă existenţială: “De ce mi se întâmplă mie asta?” ca şi cum el ar fi făcut apriori un contract special cu Dumnezeu, prin care divinitatea îl asigura că lui nu i se poate întâmpla nimic neplăcut. Dar ce înţeles atribuim cuvântului neplăcut? Ce e binele şi ce răul? Totul e subiectiv. Răul se consideră acel ceva care nu corespunde intereselor şi dorinţelor mele actuale, iar binele acel ceva care se potriveşte cu intenţiile mele. Cum, de la o decadă la alta, opţiunile personale se pot altera, se modifică în concordanţă şi părerea mea despre ce semnifică binele şi răul. Dacă opiniile unui singur individ sunt atât de volatile şi interşanjabile, gândiţi-vă cum diferă ele, raportat la alte persoane, eventual la alte comunităţi culturale, oameni crescuţi şi educaţi sub egida variatelor mentalităţi, tradiţii, obiceiuri. Practic, nu există bine şi rău. Să vă relatez o poveste chinezească. Un ţăran sărac avea un fiu, unica avere pe lume, singurul sprijin al bătrâneţilor sale. Fiul şi peticul de pământ reprezentau sursele vitale de hrană ale familiei. Într-o zi pe când se speteau amândoi la munca câmpului, un cal alb şi frumos s-a apropiat de ei, păscând liniştit. Ţăranul s-a uitat în toate zările şi cum nu a văzut ţipenie de om a considerat animalul proprietatea sa. L-a luat acasă. Răspândindu-se vestea printre săteni, toţi vecinii fermierului au venit la el, felicitându-l pentru animalul găsit. - “Ce noroc pe tine!” au spus ei. “Acum vei putea să foloseşti calul ca să ari pământul şi să te duci cu căruţa la piaţă. O să te îmbogăţeşti”. Bătrânul a zâmbit blând. - “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. “Tot ce ştiu e că lucram pământul, când, dintr-o dată a apărut acest cal şi a început să pască. Asta e!” În următoarele zile, calul a rămas în grajdul fermierului fără ca cineva să sosească şi să-l revendice. După o vreme, fiul fermierului a vrut să vadă dacă îl poate călări. Animalul era destul de blând şi l-a suportat în spinare. Tânărul a plecat călare, fericit de animalul găsit. În timpul plimbării, au ajuns la nişte crengi aplecate mult spre sol. Băiatul nu le-a sesizat în timp util, s-a izbit de ele şi a fost aruncat la pământ. A căzut şi şi-a rupt piciorul. Necaz mare, jelanie în casa ţăranului. Cine o să-l mai ajute acum, cine o să-i mai are peticul de ţărână? Vecinii fermierului au venit în fugă. - “Ce ghinion pe tine!” spuneau ei. “Fiul tău a căzut de pe cal şi şi-a rupt piciorul. Nu va mai putea să te ajute la câmp şi mai mult decât sigur la iarnă veţi muri de foame.” Bătrânul şi-a păstrat cumpătul, a respirat profund şi răspuns cu acelaşi glas molatic, de fiecare zi: - “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, vom vedea ce ne rezervă viaţa. La câteva zile de la întâmplarea nefericită, împăratul regiunii emise un firman, prin care toţi tinerii erau nevoiţi să se înroleze, după care vor fi expediaţi pe front, urmând să participe la bătălie sângeroasă în care şansele de supravieţuire erau extrem de reduse. Soldaţii din garda regală, au trecut şi prin satul cu pricina şi au recrutat toţi tinerii valizi. Pe fiul ţăranului nostru l-au omis fiindcă avea piciorul rupt. Iată că marele necaz s-a convertit într-o mare bucurie. Sătenii iar au poposit în modesta sa căsuţă, invidiindu-l şi spunându-i cu suspine că uite, necazul fiului său s-a dovedit, în fapt, o sursă de fericire şi de viaţă. Bătrânul a zâmbit iarăşi blând. - “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, susură el cu modestie. “Deocamdată situaţia stă aşa cum stă. Ce va fi să vină în continuare, vom vedea!” După un răstimp, ţăranul se odihnea în pauza de prânz după o sesiune de arat liniştit pe câmpul său. Extenuat cu totul, a adormit sub un copac. Când s-a trezit, a constatat că frumosul şi preţiosul său cal alb dispăruse de lângă el. L-a căutat îndelung, însă animalul era de negăsit. Când au auzit veştile, sătenii au venit repede. - “Ce ghinion pe tine!” afirmară ei. “Frumosul cal alb a dispărut, un animal aşa de bun şi aşa de valoros. Ce pierdere gravă! O să-ţi fie greu de acum încolo. Cum o să te descurci? Te obişnuiseşi cu armăsarul, cu poverile pe care le căra el!” Bătrânul a zâmbit molcom, ca întotdeauna. - “Nu ştiu dacă sunt norocos sau ghinionist”, spuse el. Asta e situaţia! Pe măsură ce zilele treceau, fiul fermierului s-a însănătoşit şi a putut să umble din nou. Când a fost suficient de bine, a mers să caute frumosul cal alb. A plecat şi nu s-a mai întors. Lunile se scurgeau şi nici urmă de băiat. Vecinii săteanului au trecut pe la el să-l plângă: - “Mai deunăzi ţi-a fugit calul, acum şi singurul sprijin al bătrâneţilor. Vine iarna, o să mori de frig şi foame. Ce neşansă pe tine!” - “Noroc, ghinion, nu se ştie”, replică bătrânul calm. Zilele se scurgeau firesc şi fermierul a continuat să lucreze pământul cu aceeaşi râvnă şi mulţumire sufletească, ca în orice zi lăsată de Dumnezeu. Uneori era foarte cald, alteori era foarte frig şi, din când în când, era tocmai bine. Câţiva ani mai târziu, fiul fermierului s-a reîntors. - “Nu o să-ţi vină să crezi ce mi s-a întâmplat”, spuse el. “Am mers pe urmele lăsate de cal şi l-am găsit la multe mile distanţă. Pe spatele său se zărea cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată. Până la urmă, am cerut-o în căsătorie şi ca zestre, tatăl mi-a dat calul alb. Aşa că eu m-am întors, calul a revenit şi am şi cea mai frumoasă soţie din lume. Ce noroc pe mine”, se mândri fiul său. Bătrânul îi întoarse vorba pe tonul său domol: - “Ghinion, noroc, cine poate ştii?” Şi câtă dreptate există în vorbele sale de duh. Când am citit pentru întâia dată povestea cu pricina am rămas pe gânduri. Se pare că în viaţa nimic nu este ceea ce pare a fi la prima vedere. De multe ori o circumstanţă interpretată iniţial a fi o neşansă groaznică, după o perioadă nefastă, chinuitoare, odată cu modificarea perspectivei persoanei asupra celor întâmplate, se poate interpreta drept o minune incredibilă, benefică şi regeneratoare. Cum aşa? Pentru că Dumnezeu doreşte doar ce e mai bun pentru noi. Dacă deschidem ochii, sufletul şi mintea, dacă renunţăm la prejudecăţi (precum, totul trebuie să fie conform dorinţelor mele ce izvorăsc din mintea condiţionată naivă), dacă înţelegem că ceea ce experimentăm în decursul vieţii pământeşti nu este niciodată aleator vom izbuti să extragem învăţăminte valoroase din orice prilej, din toate întâmplările (din ceartă cu vecinul de palier, din nota proastă la matematică, din invidia colegului de muncă, din plecarea partenerului de cuplu sau chiar din găsirea pe stradă a unei pisici portocalii, etc). Privind în retrospectivă la aspecte îndurate, o revigorare a punctului nostru de vedere din acele condiţii, din acea clipă, ne furnizează detalii neglijate cu lejeritate sau aspecte esenţiale pe care pur şi simplu le-am interpretat eronat. O analogie, ar fi aceea a unui copil de trei ani care se supără pe părintele său fiindcă acesta nu-i îngăduie să-şi vâre degetele în priză. Pe moment trăieşte o frustrare explozivă, se supără, plânge. De ce? Fiindcă îşi doreşte cu disperare să vadă ce se întâmplă sau ce există în acele găuri mici şi ademenitoare. După ce trec anii va descifra că a fost spre binele său, că tatăl s-a împotrivit experimentului doar pentru a-l proteja. Exact în mod similar acţionează şi divinitatea. Ne deturnează de la anumite acţiuni, ne pune piedici pentru a împiedica să ni se întâmple un rău. O chestiune frecvent întâlnită, conexă acestui item este că oamenii aşteaptă o masă enormă, un car de fericire să se repeadă deodată asupra lor. Visează la marea fericire şi drept repercursiune ratează sau dezavuează micile clipe mărunte, zilnice, de bucurie. Trec pe lângă ele cu nonşalanţă, înecaţi în visele grandioase despre acea măreaţă, mult râvnita fericire…viitoare. Viaţă tihnită şi fericirea sunt mai degrabă o înşiruire de intervale plăcute, conştient construite, de arome savuroase, de râsete împreună cu fiinţa iubită, de elecţie a gândurilor frumoase în detrimentul grijilor, de îngăduinţă în locul enervării. Existenţa captivantă, fermecătoare se edifică pas cu pas, moment cu moment, prin decizii proprii, prin alegerea însoţitorilor potriviţi şi nu aleatori. Setarea propriei noastre dispoziţii afective pentru a întâmpina o mare fericire ce va veni creează un orizont de aşteptare de o coloratură beatică. E ca şi cum organismul s-ar pregăti să fie infuzat cu o doză masivă de endorfine. În locul bucurie prognozate, sosirea intempestivă a unei ipostaze dureroase va fi recepţionată mult mai chinuitor, ca un pumn în stomac. Şocul discrepanţei va potenţa cantitatea de suferinţă percepută. Tot în această gamă de idei voi menţiona că o fericire măruntă va fi înghiţită de o maree de mâhnire, tot astfel cum o mică neplăcere va fi neglijată pe un fond de mare satisfacţie. Spre exemplu, un îndrăgostit va privi cu indulgenţă spre o notificare de deconectare de la lumină pentru o factură neachitată de trei săptămâni, în timp ce un individ stresat de luni de zile, va privi evenimentul ca picătura care a umplut paharul, izbucnind într-o criză de nervi. Conceptul de fericire îmbracă forme diverse. Pentru flămând se concretizează în alimente, pentru intelectual în concepte ştiinţifice, pentru boem o seară de privit magia stelelor şi lista poate continua. Noţiunea de fericire este destul de alambicată şi se confundă mai mereu cu terminarea suferinţelor de un anumit gen: foamea, setea, absenţa adăpostului, a banilor, a libertăţii, a singurătăţii, etc. Însă tipul menţionat de fericire e perisabil. Îndată ce se scurge ceva vreme de la finalizarea proiectului, raţiunea îndemnată de ego îşi va ridica privirea în căutare de alte obiecte pe care să-şi fixeze interesul şi dorinţa, reluând de la zero ciclul chinului afectiv şi al căutării satisfacţiei. Dincolo de toate reţetele de petrecere confortabilă a timpului, pentru procurarea satisfacţiei supreme, ingredientul nodal al mulţumirii rămâne interiorul fiinţei. Nu vom găsi niciodată în exterior ceva care să ne aprindă flacăra fericirii atât timp cât nu rezidă în noi o ancoră de care să se agaţe formele materialităţii. Indiferent câte obiecte ne vor umple casa, cu câte cadouri vom fi copleşiţi, câte adulaţii ne vor potopi, nimic nu ne va satisface, nu ne va lumina existenţa dacă nu există în noi un martor dispus să primească toate onorurile, complimentele, diplomele, etc. Prin extrapolare, singura bucurie cu adevărat durabilă rămâne cea a iluminării, care aduce cu sine desprinderea din alternanţa durere-încetarea ei.