Influenţa grupului de prieteni la vârsta adolescenţei

Pe toată durata copilăriei, infantul resimte atârnarea sa fizică şi afectivă faţă de genitorii săi ca pe o stare de dependenţă totală, de submisivitate. Nu există cale alternativă pt el, nu are unde să se ducă, nu poate fugi. Lipsa de respect faţă de un copil se resimte dureros din perspectiva lui! Majoritatea adulţilor nu conştientizează cât de autoritar, de neimplicat, de nestructurat ori de inconsecvent îşi tratează odraslele! Neatenţia ocazională sau cronică a părinţilor faţă de preferinţele, rejecţiile, opţiunile şi ideile copilului va frustra, va leza emoţional progenitura. Nenumăraţi infanţi percep teamă în sânul familiei. Închipuiţi-vă că vă e frică să mergeţi sau să staţi acasă! Şi asta ani în şir! Dacă adulţii sunt mai egocentrici, mai infantili, centraţi pe părerile lor conexe „binelui” copilului, acesta va fi aproape strivit de doleanţele tutorilor săi. Obligaţiile de creştere şi educare a odraslei, precum şi programarea socială omnipotentă care susură că „copii trebuie să-şi asculte părinţii” trezeşte în adulţi un fior de putere. Mulţi genitori sunt insuflaţi de asumpţia că odraslele le aparţin, că sunt proprietatea lor, că au dreptul să facă ce vor cu ei. Legea contemporană este aranjată în aşa fel încât părinţii capătă drepturi aproape nelimitate asupra copiilor. Mult prea adesea, infanţii sunt bătuţi, bruscaţi fizic, smuciţi, terorizaţi de vinovăţie, umiliţi, respinşi, agresaţi verbal, îndepărtaţi emoţional, rejectaţi non-verbal, seduşi cu tentaţii, momiţi să facă ce vor părinţii ori asupra lor se exercită presiuni fantastice înspre conformarea la asipiraţiile părinţilor. La rândul lor, tutorii trăiesc cu impresia că expectanţelor lor sunt absolut întemeiate, fapt bazat pe aşa zisa lor experienţă de viaţă. Ei nu observă că copilul are altă structură de personalitate, că este altă peroană, cu nevoi şi aspiraţii diferite. Ei nu văd decât o prelungire a lor, o extensie a egoului lor şi se amărăsc dacă „extensia” nu le urmează întocmai sfaturile preţioase. Ei chiar cred din suflet că ceea ce spun şi cer copiilor lor reprezintă binele absolut al acestora. Fără să vadă în sufletul lor adevăratele motive pt care exercită presiuni asupra copiilor lor, părinţii adolescenţilor se supără pe aceştia, când ei caută să evadeze de sub tutela părintească. Aceste adevărate motive sunt propriile lor aşteptări neîmplinite, aşa zisele insuccese din propria existenţă. Acum extensia are misiunea de a le remedia, adică de a le împlini ei în locul părinţilor. Insistenţa genitorilor provine adesea din satisfacţia ca fiul să fie ce nu au reuşit ei să fie, ce şi-au dorit şi nu au putut. În acest fel sinistru, copilul nu mai are dreptul să-şi urmeze propria viaţă, ci e denominat să remedieze regretele părinţilor. După ce au suportat mai mult de un deceniu de impregnări mentale, valorizate de părinţii lor, cam pe la vârsta adolescenţei, foştii copii încep să rupă tăcerea şi să întrezărească lumina de la capătul tunelului groazei. Au impresia că acum au posiblitatea să se recupereze pe sine. Ei nu văd că numai un travaliu cu sine însuşi i-ar ajuta în acest sens şi caută mântuire în afara mentalului lor. Astfel, grupul de prieteni de aceeaşi vârstă pare o opţiune viabilă de a evada de sub influenţa părintească, devalorizată şi considerată o virtualitate nefastă. Amicii adolescenţi se adună şi îşi împărtăşesc „necazurile cu părinţii”, analog cum părinţii de adolescenţi se reunesc şi îşi varsă punguţa de „supărări cu adolescenţii lor”. Aşa cum genitorii strâng rândurile şi se arată de acord unii cu alţii, identic adolescenţii îşi întăresc reciproc opiniile. În această manieră dezolantă, separarea dintre adolescent şi părinţi se accentuează. Când doi sau mai mulţi indivizi trag de o sfoară, la un moment dat ea cedează. Astfel, legăturile de familie par se se rupă, iar se percep înstrăinaţi unii de alţii. Însă numai emoţionalul se scindează. Societatea actuală românească, înglobată într-o economie disfuncţională nu prea permite tinerilor avântul pe cont propriu. Salariile nu prea oferă posibilitatea de a plăti chiria, întreţinerea, studiile, masa, cărţile şi restul necesităţilor. Dacă familia e înstărită, tânărul va fi dirijat spre firma familiei (deci nu există cale proprie), iar dacă familia e modestă nu va putea susţine financiar demersul de autonomie al tânărului. Adolescentul se supără că „nu i se mai dă”, se închide în sine şi îşi învinuieşte în tihnă părinţii. În plus, multor adolescenţi le lipseşte curajul de a pleca de acasă. Astfel, adolescentul e aproape convins să rămână sub aripa părintească. În varias ocazii, absenţa responsabilizării timpurie, manifestată prin carenţa implicării lui în treburile gospodăreşti i-a creat tânărului un soi de himeră frumoasă, un dulce confort, de care nu prea vrea să se despartă. Adolescentul devine mofturos (i se cere efort, implicare ca niciodată până acum), pretenţios (cerinţele sale devin din ce in ce mai alarmante, iar părinţii nu mai fac faţă), vrea libertate, dar nu doreşte să plătească preţul cerut de aceasta (el nu e obişnuit să muncească, ci să i dăruiască totul). In mintea tânărului încep să se reverse toate resentimentele acumulate in decursul copilăriei. Regurgitează mental toate ocaziile în care a fost obligat să cedeze, în care i s-a închis gura pe motiv „că e mic şi nu ştie”, în care i s-a ascuns adevărul, în care a fost lăsat pe dinafara problemelor familie. Depătarea sa afectivă de părinţi devine un soi de răzbunare. Inducţiile de valori ale părinţilor pe toată durata copilăriei sale l-au silit să se desprindă de cine era el cu adevărat. Nimeni până acum nu s-a interesat dacă copilului îi trebuie valorile părinţilor, dacă i se potrivesc, nimeni nu l-a chestionat dacă ceea ce solicită părinţii îl reprezintă pe el ca om. Visele sale fanteziste, ce răsar în această perioadă sunt o rebeliune fantasmatică, o răzbunare crudă la adresa părinţilor: „Iată că eu voi reuşi în viaţă mult mai strălucit decât aţi făcut-o voi şi vă voi umili cu această fabuloasă, fulminantă ascensiune socială.” Cu cât dorinţa de răzbunare e mai aspră, mai acidă, cu atât ficţiunea din capul tânărului este mai gogonată. Ce e ciudat la acest capitol este faptul că adolescentul cere sprijin tot din partea părinţilor pt realizarea viselor sale. De ce? Fiindcă de a lungul copilăriei nu a fost înzestrat cu abilităţi care să-i permită să se descurce pe cont propriu. Mulţi părinţi au impresia că îşi protejează odorurile dacă nu le lasă se iasă afară singuri, dacă le împlinesc doleanţele imediat şi fără să solicite o contraprestaţie, dacă nu le solicită ajutorul în privinţa sarcinilor uzuale ale familie, dacă nu le cer sfatul şi nu-i mărturisesc greutăţile familiei. Îndepărtarea copilului de la deciziile familiei, de la rezolvarea problemelor ivite pe parcursul anilor îi retează acestuia o şansă majoră. El va fi lipsit de uneltele vitale pe care să-şi fundeze autonomia. În colaborare cu o doză de neştiinţă, părinţii refuză acest drept copiilor din abuz de putere. Ei se simt atât de potenţi faţă de neajutorarea copiilor lor încât parcă se droghează cu această aromă. De multe ori fac eforturi disperate să-şi reţină infanţii de la orice tentative de independenţă. Le creează acasă condiţii atât de confortabile, de paradisiace, numai să nu plece. Şi apoi se vaită pretutindeni de incapacităţile fiului lor, de lenea fiicei lor, de lipsa de responsabilitate afişată de aceştia. Statutul de victimă faţă de odrasla „care a fost ţinută în puf, căruia i s-a îndeplinit totul” pare întemeiat. Mulţi genitori se miră de noua atitudine a copilului lor. Caută cu disperare fostul infant obedient, care se străduia din răsputeri să intre in graţiile lor, să-i asculte cu sfinţenie, să alerge spre ei atunci când sosesc acasă, să contemple cu fascinaţie când dau o soluţie, să-i privească ca pe nişte zei personificaţi. Neînţelegând dinamicile din sufletul copilului şi din propriul cognitiv, părinţii caută vinovaţi . Şi iată că i-au găsit: grupul de prieteni! Aceştia trebuie să fie cauza reală a „stricăciunii copilului lor atât de bun”. Aşezaţi faţă în faţă cu aşa zisul eşec al rolului de părinte, acesta îl refuză şi priveşte alături. Dar oare de ce nu se întreabă ei, cum alege fiica lor grupul de prieteni? Există în lume amici liniştiţi, muncitori, pasionaţi de şah (de pildă), dornici să-şi construiască o carieră. Aşa cum întâlnim şi grupuri de drogaţi, de prostituate, de huligani de cartier, de inadaptaţi şi marginalizaţi social. Ce-l împinge pe un tânăr să opteze pentru un grup ori pentru celălalt? Aici e marea intrebare! Oare faptul că a fost ţinut sub un clopot de sticlă, că nu i s-au permis greşelile, că i s-a cerut să-şi abandoneze propria natură, modul său independent de a gândi, experimentele, aventurile, că nu a dat piept cu realitatea, nu-l predispune la vulnerabilitate psihică, la ignorarea diferenţei dintre o opţiune şi cealaltă? La ora actuală, în societate „răul” pare mai puternic, mai prevalent, germinat pretutindeni, deci îi va atrage pe cei neavizaţi. Prevalenţa admiraţiei pt vedete insuflă o dorinţă ciudată de a căpăta statutul râvnit. Valorile sunt pervertite, iar adevărul pare numai bun de aruncat la gunoi. Lucirea banilor ia ochii, iar carenţa de educaţie şi de cultură nu mai lezează nici o ureche. Polarităţile sunt inversate: se acceptă falsitatea, minciuna în numele unei frenezii generale, a unui patos pt avere. Grotescul pare „cool”, la modă, iar suavitatea naturii, a lecturii devin plictisitoare. Ce din sufletul copilului rezonează atât de bine cu un grup de consumatori de droguri? Oare nu tocmai nevoia lui impresionantă de a experimenta viaţa, de a-şi asuma riscuri, de a-şi urmări propria cădere, aceea şansă care i-a fost refuzată cu îndârjire decenii întregi? Genitorii îşi ţin odraslele „din scurt” pe motiv ca aceştia să nu intre in contract cu modelele „rele”, iar la vârsta adolescenţei ei se aşteaptă ca tânărul să fie pregătit să dea piept cu frustrarea, cu eşecul, cu tentaţiile, cu „răul” în sine, deghizat sub o mie de variante. Păi dragi părinţi, dacă nu a învăţat de a lungul copilăriei, de unde să ştie? Am auzit mulţi genitori susţinând cu ardoare: „Lasă că eu am muncit destul, el să fie protejat. Să înveţe, doar atât îi cer, să-şi construiască o carieră şi să ajungă om mare.” Dar oare ce învaţă el la şcoală? Nişte informaţii teoretice, multe complet inutile şi pe care le va uita imediat ce a absolvit clasa. De ce oare nu sunt considerate învăţături, orice contact cu viaţa însăşi, cu greutăţile existenţei, cu insuccesul, cu alte modele de familie, etc? Dar la modelul propriei familii v-aţi gândit? Ce deprinde el de acolo? Unde să fi asimilat toate schemele de gândire pe care le posedă, dacă nu din mediul în care sălăşluit ani de zile? Oare faptul că e deresponsabilizat nu-l învaţă că lui i se cuvine orice, fără nici un preţ de plătit, că are numai drepturi şi nici un soi de îndatoriri, că trebuie numai să primească fără să înapoieze nimic, niciodată? Nu învaţă el că nu e necesar să respecte pe nimeni, că numai el merită totul şi că ceilalţi sunt obligaţi doar să-i dea? Ce e ciudat e nicio parte beligerantă nu stă să asculte cu inima deschisă şi cu mintea trează ce are de comunicat celălalt. Atât adolescentul, cât şi părinţii sunt opaci faţă de vocea celuilalt. Ei îşi susţin cu fervoare numai propria variantă. Absenţa ascultării, a empatiei, ruptura de valori şi prăpastia furiei desparte cele două generaţii. Ambii încearcă să se convingă reciproc. Fiecare crede cu tărie că el are dreptate. Argumentele sunt refuzate fără a fi auzite, sfaturile sunt desconsiderate. Se instalează tăcerea şi răceala afectivă. Ce le scapă ambelor tabere? Faptul că Dumnezeu i-a reunit într-o familie cu un scop. Fiecare e obligat să înveţe ceva de la celălat. Iar aruncarea vinovăţiei pe diverşi umeri, nu face decât să submineze procesul. Părinţii, in virtutea istoriei personale consideră că „ei ştiu mai bine” şi că odrasle trebuie să se supună, iar adolescentul s-a săturat de refrenul amintit şi vrea să facă de capul lui. Poate atinge un prag periculos, în care nu mai ţine seama de nimic, în care se îmbată cu apă rece şi cu iluzii de mărire, în care se amăgeşte că nu trebuie să depună efort pt nimic, că existenţa îi va dărui împlinirea visului „aşa de la sine”. Soluţia? Oricare participant trebuie să priceapă că nu poate şi nici nu are dreptul să-l schimbe pe un altul, indiferent cine e acel altul (copilul său, partenerul diadic, mama, tata, nepotul, etc). Unica resursă aflată la îndemână este să se metamorfozeze pe sine. Aplecându-se conştient asupra sa, învăţând să recunoasă adevărul din el însuşi, să-şi ceară iertare, să-şi asume responsabilitatea erorilor sale, să nu mai arunce vina pe alţii (în speţă pe copil sau pe prietenii acestuia), el se va schimba pe sine. Ce e uimitor in acest demers este faptul că propria modificare va aduce ajustări corespunzătoare în întreaga constelaţie familială. Chiar dacă nu-i va mai adresa niciodată vreun reproş fiicei rebele şi se va concentra numai pe conştientizarea gândurilor sale, emoţiilor, intenţiilor, motivelor, argumentelor pe care le dezbate, la un moment dat şi fiica va începe să se preschimbe in bine. Creşterea nivelului de conştiinţă al unui membru al oricărei familii va induce ascensiuni semnificative în intregul sistem.