Ce e de fapt aşa numita normalitate?

Toţi auzim vorbindu-se frecvent de normal. Facem referiri dese la normal. Împărţim oamenii în normali şi anormali. Dar oare ce e normalitatea? Din punct de vedere psihiatric, termenul susţine norma statistică. Adică felul cum procedează majoritatea oamenilor. Se aici în colo intervin erorile. Ne amăgim singuri. De ce? Fiindcă avem încastrate în minte o serie de păreri, de convingeri ferme, solidificate de atâta uzanţă care ne conduc cu mână de fier spre himera că acel lucru pe care îl stipulează credinţa din memorie reprezintă normalul. Adică ne păcălim convingându-ne că toate persoanele procedează similar cu noi. De pildă, dacă cei mai mulţi cetăţeni au un job, acesta e considerat la nivelul societăţii drept normal. Acest lucru e valabil pt Europa, dar în Kalahari nici un membru al tribului nu e angajat. Aşa că acolo normalul e să fii vânător. Dar viaţa cotidiană nu se limitează numai la a avea sau nu un serviciu plătit. Comentăm aici despre mii de itemi, păstraţi în memorie. Mai precis, datorită faptului că mulţi indivizi din proximitatea noastră fac un lucru intr-un fel anume ne determină să devenim comvinşi că aşa procedează toată lumea şi că aşa trebuie să se întâmple mereu. Surpriza iscă fulgere în momentul în care ne ciocnim de persoane pt care normalul e exprimat într-un altă manieră. Înrădăcinarea credinţei în memorie se comportă ca un stâlp de sprijin. Cumva mintea aduce ca argument in favoarea susţinerii normalului propriu însăşi faptul că a întrebuinţat multă vreme procedeul respectiv. De exemplu, dacă m-am spălat pe dinţi în fiecare dimineaţă de când mă ştiu, mi se pare de bun simţ ca toată suflarea omenească să procedeze identic. Voi comenta negativ şi voi admonesta pe oricine nu face la fel. Dar hai să ne gândim că există populaţii in Tibet care cară apă de la 4 km distanţă, după ce se luptă să o taie dintr-o baltă îngheţată. Oare îşi permit ei să o risipească pe orice altceva decât pt băut şi gătit? Abia acum vedem cât de circular e raţionamentul descris: adică folosesc o idee mult timp şi îi justific validitatea prin faptul că am utilizat-o atât de multă vreme. Dacă asumpţia respectivă e eronată, ea se întăreşte şi devine curată, pură, adevărată doar pt că am aplicat-o decenii la rând. Întrucât programele mentale care susţin normalitatea interioară sunt bătătorite şi prea folosite, ele se tranformă într-o obişnuinţă. Ca urmare, nu mai sunt trecute prin filtrul conştient. Doar există. Devin puncte de reper, valori in toată regula, la care apelăm pt a seta o controversă. Împingând raţionamentul un pic mai departe deducem că normalul nu prea e general, ci mai degrabă personal (uneori răspândit la câţiva indivizi care ne populează viaţa). Cum ajunge normalul nostru în propria minte? În copilărie, toată lumea noastră se rezumă la părinţi, fraţi, mătuşi, rude de toate categoriile. Până să intrăm în contact cu alte sorturi de obiceiuri, mintea uzuală absoarbe toate bazaconiile care se practică în familia in care ne-am născut. Dacă aici temperatura camerei nu are voie să depăşească 18˚ atunci acest număr devine un reper interior. Din moment ce ai trăit 7-8 ani la aceeaşi temperatură, evident că trupul s-a obişnuit cu ea. Când copilul intră in contact cu alte deprinderi, ca urmare a împrietenirii cu alţi infanţi ajunge în sfârşit lângă alte modele. Dar el are deja implantat în psihismul său o multitudine de imperative care cer „aşa se face” şi altele care susţin că „aşa nu se face”. El va fi mirat de cutumele altor case. Îşi va chestiona părinţii în această privinţă, iar ei îl vor asigura că ceilalţi greşesc şi că ei procedează corect. Iată varianta perfectă de a se întări propriul program nefericit! Temperatura camerei alcătuieşte numai un exemplu minor. Vorbim însă aici de sute sau chiar mii de expuneri ale copiilor la vorbele părinţilor. Multe dintre cuvintele aruncate in treacăt de rude sunt luate de micuţ şi înmagazinate ca adevăruri universal valabile. Dacă părinţii ar realiza la ce bombardament informaţional îşi expun odraslele, ar fi mult mai conştienţi, şi-ar revizui conduitele şi şi-ar survola vocabularul. Din cauza enormei responsabilităţi, maturii nu vor să recunoască că ei sunt modele pt progeniturile lor. Se complac in tabieturi demult deprinse, refuză să le observe şi să se debaraseze de ele odată cu sosirea bebelui pe lume. Cu alte ocazii, odrasla ascultă parţial conversaţia genitorilor şi înţelege altceva decât au intenţionat ei să spună. Mecasnimele cognitive imature nu decriptează toate semnificaţiile subtile ale comunicării dintre adulţi. Adesea progeniturile interpretează în cu totul alt sens cuvintele părinţelor. Din păcate, exact acea chestiune maltratată, deformată va fi memorată de copil. El va rămâne convins că ceea ce a ţinut el minte e chiar ceea ce a spus mama sa. Cum părinţii constituie repere de netăgăduit, el îşi va forma un reper interior fals. Normalitatea edifică o bază de referinţă la care egoul face apel pt a-şi justifica ignoranţa. El caută în jur, în standardele societăţii o serie de repere. Nu stă să le treacă prin filtrul propriei raţiuni, să le digere mental, să le sucească pe toate feţele pt a le evidenţia hibele, ci le inghite pe nemestecate ca un bâtlan de baltă. Încorporate in sistemul său pishic, ele vor servi drept motive plauzibile pt a-şi legimita dreptul (uneori chiar datoria) de a proceda într-un anume fel, de a se indigna, de a invidia, de a urî sau a purta resentimente. Omul, rob al programelor distructive păstrate in memoria sa, se bizuie pe aserţiunile distructive ale egoului, în loc să acceseze conştiinţa, în loc să se scufunde în principiile adevărului şi ale iubirii. E straniu că nici măcar nu vedem cum ne legiferăm propriile programe disfuncţionale. Abia zilele precedente am sesizat cum un client se străduia să găsească în mintea lui condiţionată argumente care să-i susţină o maximă psihică care-i făcea rău. Eul nu acceptă că ceea ce are el înregistrat în anale poate fi eronat. Mai grav e că sub pretextul că scormoneşte după „varianta corectă”, el aduce argumente în favoarea a ceea ce este deja conţinut in registrele neuronale. Greşeala catastrofală constă in faptul că accesăm instanţele mentale ale egoului pt a decela falsul de adevăr. Mintea nu poate distinge falsul de adevăr, numai conştiinţa poate. Din acest motiv e necesar să ne adâncim periodic in meditaţie, să adoptăm o distanţă de siguranţă faţă de ceea ce ni se prezintă in minte drept lucruri general valabile şi să contemplăm detaşaţi, ce se petrece in interiorul nostru. Numai in acel mediu alchimic se dizolvă programele mentale chinuitoare lăsând să răsară iubirea necondiţionată, adică tocmai materialul din care e confecţionat spiritul. Încă îmi amintesc cât de tare s-a înfuriat mama când am venit acasă dintr-o vizită la o amică de o şchioapă ca şi mine şi i-am povestit cum se spală vasele la ei acasă. A urmat o ploaie de revolte şi mustrări, care m-au lăsat cu gura căscată. Am înţeles rapid că nu e înţelept să mai spun ce văd prin lume. Problema mea a fost că la vremea aceea fragedă nu am înţeles că mă lovisem de rigiditatea mentală a mamei mele şi am luat de bună ideea că ce făceam noi acasă era binele absolut. Mult mai târziu m-am lămurit că numai imprintul timpuriu mi-a setat mintea in felul in care am observat că ajunsese. Şi tot mai târziu am priceput că e de datoria mea să conştientizez ce nu funcţionează bine în intelectul meu, ce nu mă susţine in demersurile pe care le doresc, ce îmi face rău. Cu timpul am văzut că mintea e reprogramabilă, că părinţii mei au procedat cum au crezut ei că e mai bine pt ei şi pt mine. Dar e sarcina mea să-mi rectific erorile de programare. Cine nu-şi elimină viruşii din calculator atunci când îi depistează? Dacă ne îngrijim de computerul fizic, de ce să nu devirusăm şi programle psihice implantate in mintea noastră? Oare raţiunea noastră nu e identic de preţioasă? Să nu mai considerăm că ceea ce ni s-a spus reprezintă adevărul absolut, indisolubil şi imposibil de transformat! Oare e înţelept să credem că părinţii noaştri deţineau adevărul absolut? N-ar fi mai prudent să-l căutăm şi să-l verificăm prin propria noastră experienţă? Tânjirea după descoperirea adevărului formează un scut de protecţie, care ne mână de la spate spre EL. Orice căutare sinceră a Adevărului, sub orice formă se va solda neapărat cu succes. Universul sprijină necondiţionat orice efort de dezvelire a adevărului. E ciudat că ne amăgim singuri şi nu numai că nu observăm ce facem, dar nici măcar nu ridicăm un deget ca să verificăm care e totuşi adevărul. Comoditatea declarată a egoului ne susură în urechea interioară că nu are sens să căutăm adevărul fiindcă deja îl ştim. Adevărul este în noi, dar ne investim puterea credinţei în scheme cognitive disfuncţionale. Şi ne iluzionăm că acela e adevărul. Adevărul este în noi, însă poate fi observat numai cu ajutorul conştiinţei.