Conştiinţa sporeşte puterea de înţelegere

Empiric am constatat că pe măsură ce lucrez cu mine în vederea augmentării gradientului de conştiinţă, capacitatea mea de a penetra în profunzimile psihismului uman creşte spectaculos. Dacă în urmă cu 5 ani mă chinuia o problematică zile în şir până să-i dau de cap, acum sunt necesare uneori numai câteva secunde ca să decriptez dintr-o unică frază a cuiva una dintre cele mai grave traume ale ei. De pildă, o femeie mi-a povestit că-i plac copiii şi subit s-au clusterizat câteva date despre ea şi am întrezărit că a fost privată de copilărie. De aici, conştiinţa m-a dus spre a pricepe că fascinaţia noastră pt ceva ne indică spre un aspect din noi înşine, care are nevoie de atenţie. Mai precis, o trăsătură de personalitate din noi este reprimată, înghesuită într-un colţ, respinsă de câmpul mental. Pentru a fi iarăşi zărită, inconştientul recurge la manevre de învăluire şi face acel item psihic foarte atrăgător. Aşa apare curiozitatea pt acele obiecte din realitate, care au conexiune cu itemul rejectat. În exemplul nostru, cineva afirma că-i plac foarte mult copiii. Îşi doreşte progenituri multe, dar el însuşi nu ştie să se comporte copilăreşte. Cum legăm datele între ele? Fiindcă în copilărie nu i s-a permis să fie copil, să se joace, omul nostru a dezvoltat o atracţie pt acele „obiecte” din realitate, care au legătură directă cu subiectul – adică copiii. Astfel, natura îi oferă şansa să-şi atenueze curiozitatea la mâna a doua, trăind prin intermediul pruncilor săi, ceea ce i-a fost refuzat la vârsta potrivită. Manualele psihologice afirmă că părinţii reiau şi repun în discuţie propriile ambiguităţi existenţiale, obstacolele trăite de ei, pe care le-au traversat la vârsta la care se găseşte acum odrasla lor. Aşa că universul îi pune părintelui la îndemână o unealtă fabuloasă de a-şi rezolva propriile traume din copilărie. Bariera cea mai arzătoare în acest punct este faptul că genitorul nu şi-a perlaborat trauma din copilărie, deci există riscul major ca el să o repună în scenă cu propria progenitură în rolul principal. Dacă lui nu i-a permis să fie copilăros, să se joace e posibil ca şi el să repete greşeala părintelui său (mai ales dacă nu a învăţat să ierte şi vrea răzbunare) şi să-şi silească infantul de 2 ani să şteargă praful prin casă. Copiii trebuie într-adevăr responsabilizaţi şi implicaţi în treburile gospodăreşti, însă parcă la 2 ani e prea devreme (după opinia mea). S-ar putea ridica obiecţii conexe subiectivităţii mele. E posibil ca cineva să considere că ce mi s-a întâmplat mie, adică înţeleg mai acurat lucrurile, nu e corect să fie generalizat la nivelul întregii populaţii! Atunci să privim în natură! Oare furnica poate pricepe, poate concepe lumea tehnologiei omeneşti? Conştiinţa ei e capabilă să înţeleagă cum funcţionează un calculator? Nu prea. Dacă o urmărim in detaliu, observăm că nici măcar nu e atentă dacă o calcă un om. Am pus piciorul deasupra unei furnici, exprimându-mi intenţia de a o călca. Nu s-a sinchisit. Evident că nu am strivit-o, că doar nuera să curm o viaţă de dragul unui experiment, însă furnica nu a avut nici o reacţie de îndepărtare. Dacă reluăm exprimentul cu o vrabie, o să sesizăm instant diferenţa de atitudine. Vrabia survolează teritoriul din jurul ei, e vigilentă, ştie că poate fi omorâtă şi se fereşte. Devine evident că gradul ei de conştiinţă e superior. Ştiu că materialiştii vor încerca in acest punct să reducă conştiinţa la carne şi să afirme că vrabia face totul din instinct. Dar ce e instinctul? Ei sugerează că ar fi un ansamblu de reacţii necondiţionate înnăscute. Să citim in dicţionar. INSTÍNCT, instincte, s. n. Complex de reflexe înnăscute, necondiționate, proprii indivizilor dintr-o anumită specie și care le asigură dezvoltarea organismului, alimentarea, reproducerea, apărarea. – Din fr. instinct, lat. instinctus. Acum a venit momentul să ne chestionăm ce înseamnă înnăscut? Dacă totul e un mormar de carne, de unde apar reflexele? De ce căprioarele pot merge după o oră de la naştere, iar bebeluşilor le ia 9 luni? Că doar creierul uman e mult mai dezvoltat şi mai complex? Pur şi simplu, materialiştii se încurcă singuri. Nu pot explica funcţionalitatea trupului uman şi atunci brodează fel de fel de ipoteze, care se înfundă singure. Mai plauzibil apare să vedem că puii de căprioară nu pot fi căraţi în braţe de mame le lor şi nici nu deţin adăposturi, case, care să-i apere de prădători. Aşa că trebuie să meargă repede. Mă întreb cum explică materialiştii faptul că puii de căprioară se nasc mai toţi în decurs de câteva zile, ca să li se asigure supravieţuirea?! Oare tot reflexul corpului s-a gândit la acest lucru genial? Pornind de la analogia dintre furnică şi vrabie, să ne ridicăm puţin mai sus. Ajungem la om, care-şi închipuie că e cea mai evoluată specie a universului. Oare nu e doar aroganţă? Oare respingerea existenţei lui Dumnezeu nu semnifică tocmai o tranşare, o retezare a concurenţei? Hai să nu existe nimeni mai presus de mine, nimeni mai puternic decât mine, ca să fiu eu cel mai grozav din univers. Aşa pot liniştit să mă amăgesc că sunt puternic, invincibil, suprem. Pe de altă parte, tremur de frica unui virus, adică a unei entităţi minuscule unicelulare. Şi dacă la nivelul furnicii e de neconceput internetul, de ce ar fi plauzibilă de la nivelul individului ateu, existenţa câmpurilor morfogenetice? Acestea sunt un soi de internet cosmic, o bancă de date în care se păstrează absolut toate gândurile, ideile, invenţiile umane, de la începutul timpurilor şi până la sfârşit. Orice fiinţă umană poate accesa această gigantică resursă. Cu cât gradientul ei de conştiinţă e mai mare, cu atât creşte şi puterea de penetrare in sistem, identic cu un calculator: cu cât are procesorul mai performant, cu atât conexiunea la internet se face mai rapid. Acum pricep că în realitate toate aşa zisele invenţii umane sunt preluări ale informaţiilor din câmpurile morfogenetice. Nu vi se pare suspect de asemănator internetul cu câmpul morfogenetic? Ca şi cum un cineva foarte foarte deştept a manevrat lucrurile astfel încât să se transpună pe Pământ acel instrument performant! Adică să devină mai la îndemâna adormiţilor de pe Terra. Şi instrumentul internet colectează date de toate genurile, de la prostii crase, minciuni şi stupizenii cu care să-ţi pierzi timpul şi minţile până la date interesante, adevărul pur şi orice vrei. Iarăşi vedem că numai un nivel înalt de conştiinţă va fi capabil să selecteze din internet, ca şi din realitate acele postulate care să-l ajute într-adevăr. Conştiinţa are talentul de a devoala himerele, de a prezenta adevărul. Trebuie numai să fim dispuşi să-l acceptăm. V-ati întrebat vreodată care e motivul pt care adevărul supără atât de tare? Un om care nu e dispus să-l audă, se înfurie şi zbiară cu atâta forţă de parcă l-ar fi muşcat un tigru de picior. Unii cetăţeni se comportă de parcă ar fi hipnotizaţi, atât sunt de prinşi în mirajul banalului cotidian. Ei chiar cred că viaţa constă dintr-o alergătură de colo-colo după „treburi”, din concurenţă şi din strângerea banilor. Emoţiile negative care-i traversează clipă de clipă par să fie „normalul”. Ca şi cum, dacă şi vecinul e nefericit atunci pot să doarmă paşnic. Înseamnă că totul e în regulă. Nici măcar nu văd că există o soluţie la toate aşa zisele probleme ale omului. Nu sunt dispuşi să creadă că pot fi fericiţi având o viaţă simplă. Dimpotrivă, ei sunt convinşi că sunt amărăţi şi chinuiţi tocmai din cauză nu posedă suficient, deşi au venituri mai mult decât îndestulătoare, cât să sature şi satul vecin, nu numai propria familie. Scornind fel de fel de nevoi, pe post de dorinţe fără leac, ei se afundă în mlaştina tribulaţiilor sufleteşti. Atunci survine criza afectivă (care poate lua variate şi neobişnuite forme). Iar fiinţa in discuţie, în loc să se întoarcă spre ea şi să-şi aştearnă întrebări în legătură cu ea, cu ce a făcut, cu ce a gândit, pe cine a rănit, ea caută vinovaţi în exterior. Alţii sunt culpabili! Şi de aici se prăvăleşte spre ură, resentimente, victimizare, etc. Indiferent câte probleme apar, ele au un unic răspuns: conştiinţa. Doar ea ne extrage din marasmul fără sfârşit al nefericirii întrucât numai ea e capabilă să discearnă calea spre ieşirea din tunel.