Este loialitatea o valoare?

În societatea contemporană se vehiculează o multitudine de trăsături, care sunt fluturate drept valori incontestabile. Printre ele se numără şi loialitatea. Familiile promovează „strângerea grupului”, păstrarea „rufelor murdare” în interior, prezentarea unei imagini bune. Toate sunt înfăţişate drept lucruri normale, de calitate, care aduc avantaje tuturor membrilor. Cum supravieţuirea infanţilor depinde de protecţia familiei, mai de voie, mai de nevoie, copiii aderă la aceste prescripţii. Urmarea este previzibilă: la un moment dat, atributul este internalizat şi odrasla se trezeşte într-o zi că vede loialitatea ca pe o resursă prolifică. O utilizează ca pe un stindard al păcii şi armoniei. Fiecare membru al familiei crede cu tărie că ascunzând secretele îi protejează pe ceilalţi. Dar în realitate le protiguieşte imaginea de sine, orgoliul, adică scutul eului. Oricine ascunde secretele familiei va fi neapărat silit la un moment dat să mintă. Deci, va fi aruncat în postura de a trăda adevărul pt a triumfa vanitatea confratelui. Apoi, în virtutea aceleiaşi valori a loialităţii şi el va cere reciprocitate, iar dacă un alt membru nu i-o va acorda, îl va urî. Se va percepe trădat. Din nou, vedem că „trădarea” resimţită de ego este de fapt perpetuarea adevărului. Deci pt a nu ne ameninţa egoul, lezăm spiritul, care e miezul adevărului. La un nivel mai panoramizat, grupul aplică fix raţiuni similare. Impune reguli, iar cine doreşte să intre sub escorta comunităţii respective şi să se simtă securizat trebuie să se conformeze. Un membru „incomod”, adică care pare să gândească cu propriul intelect va fi repede măturat. Acelaşi traseu l-am urmat şi eu. Până într-o zi când.....pare-se mi s-au deschis ochii. Hai să desluşim cum examinăm starea de fapt din perspectivă spirituală. La nivel mundan, loialitatea pare să adune oamenii laolaltă, să unifice. Dar împotriva cui se strâng ei? A altor cetăţeni. Deci, pentru ca unii să se simtă protejaţi, legaţi, e necesar să se instituie o formă de separare, de respingere a altora. Şi oare ei nu sunt tot spirite, create de Dumnezeu? Adică noi se adunăm fiindcă ne percepem sau ne prefacem că suntem asemănători şi prin acest considerent trebuie eliminaţi toţi cei care ne arată alte puncte de vedere. De ce sunt cei identici cu noi valoroşi, iar cei care refuză să susţină sus şi tare ce credem noi, nişte răufăcători? De ce să trădăm adevărul? Fiindcă un membru a făcut o tâmpenie şi nu vrea să-i fie pătată stima de sine. Adică nu doreşte ca alţii să afle că el poate greşi. Ce-l deranjează? Eul nu suportă să nu aibă dreptate. Adesea ambiguităţile definirii cerinţelor de familie sugerează o confuzie majoră între loialitate şi cinste. Acel cineva care îndrăzneşte să nu susţină grupul este desemnat lipsit de probitate. Minţind ne trădăm pe noi şi patologizăm inconştientul colectiv. Neapărat vom fi penalizaţi spiritual. Deci, pt a proteja un ego contaminăm întreaga omenire. Să luăm un exemplu. O femeie manifestă o prietenie deosebită cu o alta. Sunt mereu împreună, râd, se bucură de compania reciprocă. Doamna 1 are la job o şefă nesuferită, care nu pridideşte să-i provoace „necazuri” (perspectiva ei). Cum ajunge acasă îşi sună amica şi se văicăreşte. Cealaltă beneficiază numai de punctul de vedere al prietenei iubite şi evident o susţine, din loialitate. Astfel, zi de zi, senora 1 înţelege că ea are dreptate in „războiul” împotriva superiorului ierarhic din firmă. Resentimentele ei se multiplică cu orice ocazie şi totul degenerează într-o vrăjmăşie pasională. Ea şi şefa îşi fac mizerii la liber. Analizând supărările constante ale prietenei, femeia 2 prinde ură împotriva şefei amicei sale. Când într-o zi merge la serviciul doamnei 1 şi se întâlneşte accidental cu şefa, nici nu o salută, deşi se cunosc. Iată cum două suflete, care nu au nimic de împărţit, care nu au avut diferende defel ajung să trăiască sentimente neonorante numai sub prerogativele loialităţii. Cum acţionează ea? Amica 2, din loialitate se raliază părerilor deformate ale prietenei sale. Ea nu posedă şi perspectiva „duşmanului”, deci are o percepţie ciuntită asupra fenomenului. În plus, de vreme ce doamna 1 vieţuieşte sub asediul emoţiilor sumbre, percepţia ei e total contaminată de proiecţii. Prin urmare, poveştile înşirate amicei sunt departe de realitate. Prin loialitate, cele două senore strâng rândurile sub prelata resentimentelor, a urii. Dacă amica 2 ar renunţa la standardele absurde ale loialităţii ar putea să vadă situaţia dintr-o postură mai relaxată, mai obiectivă şi prin încercări de reconciliere să decontamineze percepţia amicei 1. De ce se petrec toate acestea răsturnări? Fiindcă societatea contemporană este dominată de ego, iar el tinde să insufle idei care convin intereselor şi opţiunilor sale. Suntem convinşi de justeţea unor atribute din mentalul nostru şi nu le aşezăm niciodată sub spectrul bombardamentului raţiunii. Faptul că o pleiadă de literaţi clasici le-au ridicat în slăvi, secole de a rândul ne plasează instant în dominionul pelicanului: stăm cuminţi cu gura căscată şi acceptăm ceea ce ne sugerează societatea şi trecutul drept valori. Am uitat ce înseamnă cooperarea întrucât acum la modă este competiţia. Angajat într-o companie primeşti şi bonus dacă spionezi ce noutăţi va aduce pe piaţă o firmă rivală. Adică se răstoarnă orice limită şi hoţia e premiată. În societăţile tradiţionale (în special în Japonia), loialitatea şi onoarea presupunea ca un vasal să-şi urmeze în moarte seniorul feudal. Deci, loialitatea era capabilă să înfrângă chiar şi mecanismele de prezervare a vieţii. Dexul on-line scrie: LOIÁL, -Ă, loiali, -e, adj. Care își îndeplinește cu cinste obligațiile asumate; sincer, cinstit, leal. [Var.: loaiál, -ă adj.] – Din fr. loyal. Dacă ne referim la grupurile delicvenţiale, în care conducătorul clanului îi cere unui membru să fure, el va fi considerat de încredere. Deci este cinstit fiindcă fură! Ce non-sens! Mai aproape de noi, dacă un prieten bun te roagă să minţi pt el (că are nevoie), tu voi fi sincer (conform definiţiei) minţind. Iar dacă nu o faci, amicul se va supăra şi te va gratula cu invectivul: nu ştii să fii un prieten bun. Adică a fi un amic bun înseamnă să minţi când vrea celălalt. Practic, perpertim valorile universale şi le denaturăm pt a se potrivi intereselor noastre temporare, meschine. Ajungem că credem că cine ne susţine, indiferent in ce demers ne e prieten şi leal, iar cine se străduişte să ne deshidă ochii spre binele nostru suprem trebuie ostracizat, fiindcă ne trădează. Astfel de raţionalizări sucite ne îmbibă de mizeriile egoului şi ne aruncă praf in ochii, pt a nu mai observa adevărul. Cum ajungem să privim lucrurile atât de ciudat? - nu avem inserat fundamentul spiritual. În copilărie, adevărul nu a deţinut rang suprem, ci putea fi ocolit, trunchiat, in favoarea procurării unor foloase materiale. Astfel, adevărul în sine nu este preţuit - anturajul tolerează minciuna, o cere, o sugerează ca pe o metodă validă de salvare, ori pur şi simplu nu o sancţionează. De aici înţelegem că adevărul nu e aşa de important. - Nu deţinem informaţii referitoare la consecinţele spirituale ale trădării adevărului. Ne liniştim singuri spunându-ne că oricum nu află nimeni - Propagarea la nivel global a inexistenţei lui Dumnezeu, mentalitate care şterge cu buretele orice dâră de justiţie divină. Acum fiecare e pe cont propriu, iar cine se pricepe să mintă şi să înşele mai bine, “câştigă”. Vede el mai încolo ce a câştigat! - Ne prevalăm de impresia că toată lumea minte şi ne dosim în spatele acestei generalizări excesive. Acum un ins, care se străduieşte să spună mereu adevărul va fi luat de fraier. Dar loialitatea faţă de adevăr, cine o respectă? Nu loialitatea frustă, per se este o valoare, ci plasarea ei în serviciul unui atribut spiritual (iubirea, compasiunea, iertarea, etc). Astfel, nu onorăm loialitatea faţă de orice, doar pentru că noi o considerăm o resursă de sine stătătoare, ci o vedem drept un instrument de atingere a unui scop pur. Astfel, examinăm justeţea obiectivului în slujba căruia este aşezată ea şi abia atunci investim energie in loialitate.