Valoarea blândeţii

În urmă cu mulţi ani a căzut la mine in curte un pescăruş. Spun „căzut” fiindcă realmente a picat din cer. L-am privit uimită. Cum nu s-a mişcat din locul cu pricina am dedus că e rănit. Când am îngenunchiat lângă el a pornit să se zbată şi să se străduiască să mă lovească cu ciocul. Mi s-a umplu sufletul de compasiune când i-am descoperit starea jalnică: avea un picior tumefiat din cauză că un fir de gută pescărească i se înfăşurase în jurul piciorului şi-l strangula. Apoi, firul i se răsucea strâns, în jurul unei aripi, jenându-l, pentru ca să se termine cu cârligul metalic, ce-i străpungea ciocul. Din cauza tensiunii din fir, pasărea era obligată să stea cu capul sucit. Habar nu am, cum de putuse să ajungă până la mine! Însă era limpede că Dumnezeu îl trimisese exact în locaţia potrivită pt el! Din cauza legăturii, pasărea era incapabilă să mai deschidă ciocul şi deci să se hrănească. Am dedus că era sleită şi din acest motiv căzuse. Am abandonat treaba în grădină şi am fugit după un cleşte. În timp ce pescăruşul mă tot lovea cu ciocul peste degete am reuşit să-i eliberez piciorul şi aripa. Acum se zbătea de a binelea, dând din aripi, dar nu-l puteam lăsa să plece cu cârligul înfipt în cioc. Murea sigur întrucât nu putea dechide ciocul şi deşi nu era capabil să se alimenteze. L-am imobilizat şi cu ajutorul lui (a clămpănit cumva din cioc) am reuşit împreună să extragem cârligul. Mi-a mai aplicat câteva lovituri şi i-am dat drumul. Credeam că o să zboare urgent, dar el era mult prea epuizat. I-am dat apă. După ce a încercat să mă lovească iar, s-a repezit să o bea. Apoi i-am adus nişte cărniţă şi după ritualul cu înfoierea aripilor şi clasica tentativă de a mă izbi, s-a năpustit la mâncare şi a devorat-o toată. Dacă am văzut că e atât de flămând, i-am servit şi felul doi. Uimitor, de astă dată şi-a ridicat aripile ca să-mi demonstreze că e mare şi puternic (că eu nu-l pot învinge), dar a renunţat la lovitura cu ciocul. L-am lăsat să mănânce în linişte şi m-am reîntors la toaletarea arbuştilor din curte. Sporadic, mai aruncam un ochi spre protejatul meu. Într-una dintre vizite, l-am văzut înghesuit într-un colţ şi privind ţintă spre gardul vecinilor. Era o pisică ce-l depistase. Am fugit într-un suflet şi m-am interpus între ei, dându-i motanului de înţeles că nu poate să treacă de mine. După ce am alungat prădătorul, m-am întors spre micuţul păsăroi. Deşi eram la mai puţin de 1 metru de el, m-a privit calm drept in ochi şi fără dispunerea de atac a aripilor. În sfărşit, înţelesese că nu doream să-i fac rău. Ce vrea să ne comunice acest fragment din istoria mea de viaţă? Oare avea vreun sens să mă supăr pe pescăruş fiindcă eu vreau să-l ajut şi el mă loveşte mereu şi mereu cu ciocul? Deşi mă dureau degetele, continuam să-l eliberez, să-l hrănesc, conştientă că atenţia mea îi va dărui viaţă în continuare. Dacă aş fi permis suferinţei fizice sau orgoliului meu rănit să se impună în scenă, l-aş fi abandonat. De ce nu putem să transferăm aceste învăţăminte în registrul umanului? De ce avem compasiune pt animale şi prea puţină pt semenii noştri? Cineva ar replica că oamenii nu sunt perscăruşi, că cetăţenii umanoizi ştiu să deosebească ajutorul veridic de reaua-intenţie a unui confrate. Oare? De câte ori nu am întâlnit un personaj care să ne zâmbească dulce în timp ce ne fură sau ne înşeală? De ce atunci să mai credem în bune intenţii? Uneori pare că încrederea ne umple de amărăciune, ne năpăstuieşte în loc să ne fericească. Mi s-a întâmplat adesea să fiu gratulată cu insulte sau cu răzbunări tocmai fiindcă încercasem să-i deschid ochii unui seamăn. A spune adevărul cuiva apare in mintea unora drept nesimţire, proastă creştere, lipsă de civilizaţie. Ca şi cum gradul de civilizaţie al cuiva presupune să-l minţi frumos! Blândeţea aduce în lumină altruismul, adică dorinţa şi disponibilitatea noastră de a renunţa la a ne urmări numai interesele personale, în favoarea ajutărării altora. Dar pt a reuşi să-i ajutăm pe alţii e necesar ca mai întâi să ne informăm ce e bine şi ce rău. Iar acest deziderat nu se poate procura decât prin augmentarea gradientului de conştiinţă individuală. Dacă lâncezim în mrejele eului nu vom observa altceva decât răutate, gelozie, mândrie, ură. Tocmai aici zace rolul eului, de a omoza egoismul printre fiinţele omeneşti. Miezul ignoranţei ne aruncă exact în spectrul pescăruşului naiv. El nu desfăşura decât ce învăţase, adică postulatul că orice entitate mai mare decât el doreşte să-l mănânce. Păsăroiul nu făcea decât să ruleze un program ancestral, locat în memoria lui. Aşa execută subrutinele din psihismul lor şi ceilalţi oameni. Ei decriptează răutate acolo unde este altruism şi minciună în loc de adevăr, întrucât adevărul le tulbură himerele. În cine să se încreadă dacă nu în mintea proprie? Obstacolul primordial constă în faptul că ei nu se examinează cu acurateţe, nu alocă timp meditaţiei, nu sunt sinceri cu ei, nici motivaţi să fie oneşti şi din aceste motive nu detectează erorile pragramelor egoului lor. Ei nici măcar nu ştiu că îi posedă un eul denaturat! Şi atunci cum să vadă adevărul şi să înţeleagă bunătatea? Dacă fiecare îşi judecă companionul numai după chipul său, iar el nu e desprins nici cu un milimetru de egoism, cum să creadă în bunătatea altuia? A răspunde răului cu rău nu face decât să propage nefericirea ambilor parteneri de interacţiune şi să dea consistenţă întunericului. A crede că răul există, îl întăreşte. Dar a observa că tot ce consideră societatea ca fiind rău e numai ignoranţă şi fum, ne ridică deja spre alte sfere ale spiritualului. Mândria noastră ne şopteşte că celălalt ne atacă şi că e dreptul nostru legitim să ripostăm. Acum mai rezidă decât un pas mărunt ca egoul să plăsmuiască o sumedenie de „motive temeinice” pt care e „normal şi eficient” să-l lovim la rândul nostru pe „adversar”. Atât timp cât nu vedem că numai bunătatea poate conduce spre extincţie răul şi ignoranţa suntem în pericol să-l promovăm mai departe in lume. În schimb, elevarea conştiinţei la nivelul compasiunii, ne va sălta dincolo de duşmănie şi resentimente. Renunţând să le mai alimentăm cu energie proprie, in timp, ele se vor subţia şi nu vor mai avea puterea de a ne subjuga în mrejele lor. Umbrele egoului se vor dilua substanţial şi vom fi în sfârşit capabili să întrezărim sclipirea dulce a luminii iubirii. E interesant de remarcat că odată cu reconectarea la iubire va creşte şi puterea proprie, ca o reverberaţie firească a relocării în spirit. Deşi unii oameni reacţionează violent la repetate oferte de ajutor e futil să ne abandonăm viaţa în mâinile trufiei şi să ne ofensăm. Aşa cum un pescăruş e capabil (după un număr variabil de încercări) să înţeleagă că nu vrem să-l rumenim în tigaie, tot aşa cu blândeţe putem convinge chiar şi pe cel mai încrâncenat duşman că intenţiile noastre sunt paşnice. Chiar dacă în trecut i-am făcut necazuri (să fim oneşti, nimeni nu e uşă de biserică oricât ne cosmetizăm noi imaginea de sine) şi poate precauţia sau frica lui sunt oarecum întemeiate, blândeţea noastră prezentă poate să-l convingă că ne-am schimbat opţiunile. Persistenţa blândeţii noastre, în pofida răspunsurilor lui negre îl va determina într-un final să accepte noua realitate. Dacă pricepe pescăruşul, va înţelege şi omul. Mai problematic este cazul în care „duşmanul” utilizează masca bunătăţii. Am întâlnit cazuri în care agresorul era camuflat sub o faţadă de bunătate ipocrită. Deşi în aparenţă era blând, răbdător, tocmai în clipele de cea mai „magnific altruism” lovea cu sete, în forme ascunse, invizibile. Acest de personalităţi cameleonice pot fi depistate după scăpările inevitabile. Întrucât o mască presupune consum ridicat de energie, nimeni nu o poate afişa la nesfârşit şi în orice ocazie. Când se crede neobservat ori când tensiunea situaţiei sporeşte peste abilităţile lui de a o susţine, acesta cade şi i se observă suferinţa de dedesubt. În cazul unei blândeţi autentice, întâlnim la persoana respectivă şi perioade de tulburare, dar lipsesc criticile, hazul pe seama altora, dorinţa de a câştiga, trufia inutilă, etc. Dacă personajul camuflat va zări pe faţa noastră o expresie de fericire ori o probă de mărinimie va intra in panică şi va contraataca în forţă ori se va retrage înspăimântat. În cazuri de acest gen, perseverenţa blândeţii şi persistenţa intenţiilor bune ne pune la grea încercare răbdarea. Dar cum orice eveniment nu vine degeaba, e clar că doseşte o oportunitate de creştere spirituală. Apelând la propria conştiinţă ce răsare la orizontul gândirii proprii vom reuşi să surmontăm cerbicia fostului vrăjmaş. În cazul oamenilor, ne baricadăm mai frecvent în spatele crenelurilor aroganţei, a resentimentelor şi tolerăm impresia că nu avem datorii faţă de aceia pe care-i vedeam deunăzi drept duşmani. Cugetând pe îndelete realizez că tocmai faţă de ei deţinem mai multe obligaţii, de vreme ce le-am pricinuit supărări in trecut. Oricât de urâtă trebuie să fi fost relaţia cu aşa zisul duşman, rămân la convingerea că omul e cel puţin la fel de inteligent precum pescăruşul! Dacă persistăm în blândeţe şi bune intenţii până într-un final chiar şi el va înţelege!