Veridica putere a conştiinţei!

Am rămas uimită cât de puţin înţeleg oamenii conştiinţa! Zilele trecute am vizualizat o emisiune cu temă psihologică, iar invitatul era un terapeut cult, dotat cu o gândire logică, deţinând o poziţie fruntaşă la o universitate de prestigiu din România. Moderatorul şi invitatul susţineau (printre altele) că procesul conştientizării nu rezolvă mare lucru, că nu e suficient decât pt a depista problema, iar mai apoi cetăţeanul trebuie să meargă la psiholog să înveţe instrumente utile de soluţionare a obstacolului. Şi aduceau exemplul: Dacă un om observă că are o mare dificultate de a vorbi în public, nu se tămăduieşte numai conştientizând problema. Şi ambii dădeau din cap mulţumiţi, aprobându-se reciproc. Evident că dacă ne oprim numai la conştientizarea problemei, adică numai să luăm act de prezenţa ei nu se soluţionează bariera! Dar ce ne împiedică să urmăm procesul de conştientizare din ce in ce mai adânc, să-l întrebuinţăm zi de zi, clipă de clipă pentru a observa in noi rădăcinile problemei, pt a dezveli întregul trunchi de obstacole conexe problemei superficiale enunţate? Oare ce e mai important: să vedem ce e înăuntru nostru sau să introducem din ce in ce mai multe unelte? Mărginindu-ne să scurmăm numai suprafaţa psihismului nu vom întrezări niciodată adevărul despre noi înşine. Reluând problematica pusă pe tapet, aceea a oratoriei, vom investiga prin talentele conştiinţei individuale: - Cum ne simţim când comunicăm cu o singură persoană (şi detaliem, adică nu ne mărginim la cel mai apropiat amic, ci apelăm la experimente cu vecini, cu străini, cu rude, apoi facem comparaţii). Strângem date despre noi. - Analizăm în ce context ne simţim stingheri şi în care mai relaxaţi. - Căutăm indicii despre ce ne face să fim tensionaţi - Ce afecte apar când îndrăznim să vorbim într-un grup micuţ, eventual de prieteni - Ce intensitate are frica, până in ce punct o pot stăpâni, de ce dincolo de el mă simt pierdut, ce mă înfricoşează atât de puternic de-mi pierd stăpânirea de sine, etc - Ce gânduri ne parvin în legătură cu situaţia paralizantă de a vorbi într-un grup larg - Ce sper să obţin prin vorbitul în public: performanţă, admiraţie, orgoliu, prietenie, etc. În funcţie de intenţia mea se setează şi rezultatul. - Ce conjuncturi din trecut au conexiune cu problematica - Cine şi când ne-a criticat în public sau ne-a umilit - Cum am fost trataţi în copilărie de autorităţi (părinţi, fraţi mai mari, mătuşi, profesori, colegi mai mari, etc) - Ce credinţe rezidă în psihismul propriu în asociaţie cu expunerea unei păreri în faţa unei mulţimi de oameni Fiind atenţi la reacţiile corpului, la intonaţiile vocii, conştientizându-ne afectele, gândurile, credinţele, istoricul de viaţă observăm treptat că problematica are legătură cu încrederea noastră în sine, cu o doză mai consistentă de timiditate, cu rezistenţa la situaţii stesante, cu dorinţa de a fi performanţi, etc. Din aceste puncte superficiale, examinările conştiinţei noastre se pot ramifica în variate forme şi direcţii, care vor releva o grămadă de aspecte din personalitatea individuală, de care habar nu aveam până în acest punct. Pe măsură ce ne dezvoltăm nivelul de conştiinţă, puterea instrumentului nostru va creşte spectaculos şi vom penetra din ce in ce mai în subteranele mentalului propriu. Rezultatul investigaţiei noastre poate fi permutat în orice alt domeniu de activitate, întrucât el rămâne un câştig permanent al nostru. Putem afirma acelaşi lucru şi despre achiţionarea unor instrumente care se mulează exclusiv pe circumstanţa vorbitului în public? Una dintre cele mai odioase trăsături ale omului modern este nerăbdarea. Mulţi indivizi au impresia că e suficient să meargă la terapeut şi acela îi va oferi pe tavă soluţia, eventual îi dă o pastilă şi gata...clientul se va converti într-un abil conferenţiar. În domeniul psihismului nimeni nu poate munci in locul nostru. Chiar şi acele unelte despre care pomeneau personajele noastre televizate vor trebui să fie însuşite tot de client, chiar dacă frecventează 100 de terapeuţi pricepuţi. Şi tot de el vor trebui să fie exersate acele instrumente, de sute de ori până să devină cu adevărat eficiente în mâinile şi în gura clientului. Nu sugerez că e rău să înveţi ceva. Dezvoltarea personală produce acest efect benefic. Dar învăţarea conectată cu travaliul conştientizării probează o performanţă de 10 ori mai avantajoasă. În timp ce înveţi despre tine, despre cum eşti in realitate, în vreme ce-ţi diluezi fantasmele despre cum visezi că eşti, poţi asimila şi instrumente facile. De ce să cumperi câte un set de unelte potrivite fiecare pt câte o conjunctură, când poţi să-ţi ascuţi o unică putere, conştiinţa, care poate fi adaptată la orice fenomen previzibil sau inopinant al vieţii? Ieri, duminică am fost la biserică. Am urmărit oamenii şi brusc a intrat in raza mea vizuală o femeie uscăţivă, înaltă, deloc frumoasă (după gustul meu). Dar era aşa de mândră de ea! Îşi îmbrăca pardesiul la mai puţin de 1 metru în faţa mea, iar eu o priveam fascinată de atâtea ifose. Mi-a văzut privirea şi a interpreta-o ca pe un admiraţie neţărmurită fiindcă a devenit şi mai arogantă. Şi-a rotit repede ochii împrejur să depisteze dacă nu cumva mai găseşte vreun admirator. Şi-a fluturat părul, şi-a dat capul pe spate, şi-a scuturat haina de parcă era cel puţin regina Angliei. Credinţa ei era că dacă cineva o priveşte, neapărat o place. Adică îşi împărţea teritoriul mental cu o himeră. Oare n-ar fi profitabil pt doamna cu pricina să se debaraseze de ficţiunea ei? M-a uluit încă o dată cât de adânc colocuim cu iluziile, cu proiecţiile noastre. M-am întrebat de unde răsare atâta trufie pe capul nostru pământesc? Din aproape in aproape, contemplându-mi propriul psihism am observat că orgoliul e numai un înveliş egotic, o armură ce apără frica, nesiguranţa. Acum depistăm cum de la banala scenă a unei senore care îşi pune haina pe ea se poate ajunge la a dezgropa analele şi foloasele pe care le extrage cineva în legătură cu vanitatea, de ce o utilizează, în ce scop şi în ce situaţii. O minte pregătită primeşte răspunsul, de oriunde catadixeşte el să apară. Atunci când furnizăm intelectului întrebările potrivite, sosesc şi răspunsurile. Unui mental flexibil, care ţinteşte adevărul nu-i trebuieşte prea mult fast sau invitaţii speciale pt a observa şi înţelege. E suficient un stimul infim care va conduce conştiinţa spre un răspuns fabulos. O clientă, cu care lucrasem sporadic de a lungul a mai multor ani, abordând teme diverse printre care şi relaţia cu un tată abuziv, se instala pentru ultima şedinţă de psihoterapie, când a menţionat în treacăt cât tare o irită o elevă de a ei. Ea era profesoară la gimnaziu şi într-o clasă la care preda, rezida o fetiţă total rebelă, care vorbea în timpul orelor, manipula telefonul mobil, nu era atentă, nu-şi lua notiţe. Până nu ţipa la elevă sau până nu o dădea afară, acesta nu se liniştea. Din aproape in aproape, a reieşit că fata practica o formă agresivă de răzbunare împotriva adulţilor. Acum devenea interesant motivul pt care institutoarea noastră se enerva atât de profund de atitudinea elevei. Săpând ca un arheolog conştient am ajuns împreună la fundul sacului. Realitatea îi scotea in cale mirific miezul căutat în terapie vreme de mulţi ani. Era taman dorinţa ei de răzbunare împotriva cadrului patern agresiv propriu. Existenţa îi punea in faţă o oglindă magnifică: comportamentul elevei, care îi irita şi lumina în acelaşi timp propria dorinţă de răzbunare, îngropată sub mormane de dărâmături psihice, sub voaluri de protecţie, sub norme de civilizaţie şi moralitate. Oare nu prezenţa conştiinţei a putut să o scoată la lumină? Asupriţi de standardele eticii, de vinovăţii îndesate cu forţa în mintea noastră rămânem prizonieri ai propriilor aserţiuni mentale. Până în clipa in care numinozitatea conştiinţei proprii vine şi ne salvează! Chiar şi ritualurile, atât de îndrăgite de populaţie fac parte din joc. Ele securizează şi reduc drastic cantitatea de teamă suportată. Acum înţelegem şi de ce un nonconformist este aspru criticat: fiindcă el nu doreşte să intre în manifestarea ritualului. Iar cei care s-au refugiat acolo sunt indignaţi: cum adică el îşi permite să fie liber şi noi ca nişte naivi trebuie să respectăm toate aspectele? Nu e corect. Să-l blamăm cu spor! Împăunarea provine din credinţa in diferenţele percepute. Întâlnim o sumedenie de diferenţe între trupuri, intelecte, poziţii sociale, averi, dar la nivelul veridic, cel al spiritului suntem riguroşi identici. În numeroase meditaţii am văzut clar acest fapt. Atunci când o să ajungem să remarcăm numai spiritul în ochii semenilor, vom ignora aşa zisele diferenţe dintre oameni. Diferenţele separă fiinţele, ne divizează şi ne asmut unii contra altora, dar ele sunt numai răstălmăciri ale egoului şi ancorări in materialitatea cea mai searbădă.