Ce nu ştim despre faptul că îi judecăm pe alţii?

Am auzit într-o infinitate de cazuri să nu mai blamăm pe nimeni. Egoul converteşte această povaţă într-o frustrare. Când un înţelept ne recomandă să nu ne mai acuzăm pe noi sau pe alţii, mintea noastră condiţionată înţelege că ni se refuză un drept. Adică egoul crede că e legitim să condamne, că e dreptul lui să-i ponegrească pe alţii, să denigreze ceea ce fac ceilalţi, dar că o autoritate superioară vine şi-l privează de această distracţie numai pt aşa are Acela chef. Astfel continuăm să ne amuzăm depreciindu-le altora obiciurile, înfăţişarea, preferinţele, domeniile, ideile, etc. Ni se năzare că numai ceea ce alegem noi e demn de apreciere, numai ce executăm noi merită lăudat şi numai silueta noastră e cea mai frumoasă. Iată ce consemnează Cursul de miracole: “Nu ne putem judeca pe noi înşine şi nici nu e nevoie să o facem. Nu e rostul nsotru să ne judecăm valoarea. Ce credem noi că e slăbiciune poate fi putere, iar ce credem noi să e puterea noastră este adesea numai aroganţă.” Cercetând conştient sesizăm că înăuntrul nostru rezidă o propensiune solidă de a admonesta orice ne iese in cale. Parcă nimic nu e perfect, totul trebuie metamorfozat, nimeni nu e aşa cum vrea egoul nostru. Dezvelind straturile supercifiale rămânem uluiţi să vedem că mintea consideră că doar ce facem noi e bun, că numai deciziile personale sunt cele demne de a fi urmate. Ca şi cum noi am fi perfecţi şi restul oamenilor nişte imbecili, care habar nu au ce e bun pt ei. Ca şi cum preferinţele noastre sunt general valabile şi trebuie aplicate fără discernământ la oricine, oricând, în orice condiţii. Oare mintea uită de câte ori ne-am izbit de consecinţe neplăcute ale propriilor noastre preferinţe? Ne-am obişnuit să trăim in prejma şi sub reverberaţiile alegerilor individuale şi acum conceptele s-au generalizat cu atâta pregnanţă încât avem impresia că sunt valabile pt întreaga populaţie. Deţinem o stringenţă fenomenală, o nevoie de a ne valida concepţiile astfel încât omitem că ceea ce facem şi gândim reprezintă o posibilitate. Deturnăm posibilitatea in unică variantă demnă de ales. Negând celorlaţi dreptul de a alege cum să vieţuiască, cum să traverseze existenţa, ni-l refuzăm nouă înşine. Ne prindem piciorul intr-o capcană urâtă şi apoi zbierăm că suntem nefericiţi. Judecăm ceea ce refuzăm! Orice condamnare la adresa semenilor derivă dintr-o respingere a ceva din acel personaj uman. Ne e teamă că apropiindu-ne sufletul de alţi indivizi vom ajunge să-i apreciem. Scobind mai în profunzimea aserţiunii deducem că respingerea e o tentaculă a deciziei de a nu iubi pe nimeni. Blamându-i pe toţi îi ţinem la distanţă de sufletul nostru. Orice atac e o probă de aroganţă! Iar a critica chiar şi o piesă vestimentară a cuiva constituie un atac. Mergând pe stradă se ivesc in mental o serie de teorii fulgerătoare referitoare la cum arată trecătorii dimprejur, cum se îmbracă, cum se mişcă, ce gesturi execută, etc. Egoul pare să deţină un repertoriu infinit de devalorizări, comentarii răutăcioase. Ele par întemeiate şi tindem să le dăm crezare. Dar oare ce ştim despre un personaj pe care l-am zărit câteva fracţiuni de secundă, cât a trecut pe lângă noi? Şi cum să avem încredere în ceea ce vedem când percepţia e îmbibată de mentalităţile egoului? A blama un comportament al unui confrate reprezintă o secţionare a realităţii. Noi nu vedem decât acel segment mărunt din vasta panoramă a vieţii individului. Dacă lărgim şi mai mult cadrul vom înţelege că ne lipsesc milioane de piese ce se răsfiră de a lungul multitudinii de încarcări ale personajului analizat. Numai având acces la întregul peisaj al cetăţeanului cu pricina am putea să emitem o concluzie validă. Dar noi desprindem o unică atitudine răzleaţă din viaţa omului şi o tocăm mărunt. Ca şi cum am reduce persoana la acea reacţie solitară. Poate că replica năbădăioasă a fost unicat in conduita fiinţei cu pricina! Habar nu avem! Dar comentăm şi alipim eticheta nefavorabilă în fruntea lui, ca şi cum individul ar proceda aşa în orice context, cu oricine, la orice oră. În plus, noi pierdem din raza conceptuală existenţa spiritului. Ignorăm veridicul aspect (spiritul) şi luăm în considerare numai ce se vede la suprafaţă (corpul fizic). Ce e dubios rezidă în negarea pe care ne-o aplicăm nouă. Iritarea noastră derivă mereu din faptul că in acea secundă de admonestare, noi chiar credem că nu procedăm identic cu compatriotul nostru. De infinite ori am considerat că eu nu desfăşor atitudinea criticată la alţii, pt ca zilele următoare să mă surprind efectuând fix acelaşi lucru. Ne irită reacţii ale concetăţenilor noştri pt că secţionăm realitatea. Atunci când o să ne amplificăm conştiinţa astfel încât să putem cuprinde totul, să nu mai refuzăm nici un aspect al ei, vom fi în sfârşit liberi. Preferinţele induse de mintea noastră condiţionată, de experienţa anterioară ne predispun să comparăm permanent prezentul cu trecutul. Orice nu corespunde istoriei noastre înmagazinate in memorie trebuie respins. Astfel, convertim prezentul in reminiscenţe ale trecutului, întinzându-l peste viitor. Procedând astfel, reiterăm doar ce s-a mai petrecut şi nu facem loc noului dorit. Frecvent, alegerile din prezent se datorează resentimentelor din trecut. Astfel, blamăm un individ azi în virtutea faptelor lui precedente. Actele lui au fost percepute şi interpretate in raport cu anumite concepţii, depozitate in mintea noastră la momentul întâlnirii cu acel personaj. Dar între timp, mintea mea şi a lui s-au modificat. Poate ne-am revizuit atitudinile, poate am învăţat să fim mai umani, mai maleabili, mai concesivi. Însă ranchiunile neprocesate din sufletele ambilor îi împiedică să ierte şi să readucă relaţia în prezent, pe alte baze mai sănătoase. Cei doi rămân cantonaţi în ceea ce s-a desfăşurat acum 10 ani. Ce nu observă multă lume este faptul că aserţiunile mentale valabile acum 10 ani nu mai sunt azi de actualitate. Dar în virtutea obiceiului nostru de a nu arunca rebuturile noastre psihice, expresiile cu pricina acţionează în continuare şi ne amărăsc existenţa. Noi avem impresia că ele ne protejează. Dacă am depune efortul să le privim în faţă am observa câtă nefericire picură ele in sufletul nostru. Chiar şi mărunta enervare care răsare la vederea persoanei care ne-a rănit acum 10 ani e suficient pt a ne determina să iertăm. Contrar părerii generalizate care crede că iertarea aduce beneficii inamicilor, ea acţionează întotdeauna numai în favoarea iniaţiatorului ei. Doar cel care iartă prosperă psihic. Cursul de miracole explică în continuare: “Trecutul e principalul mijloc didactic al eului, căci în trecut ai învăţat să îţi defineşti nevoile şi ai dobândit metodele de a le satisface în termenii tăi.” Apelând numai la rezerva noastră mentală devenim convinşi că trebuinţele formulate devreme in viaţă sunt valabile toată viaţa şi că manierele în care am crezut că se pot ele soluţiona rămân de asemenea în picioare. Nu este aceasta o sentinţă de a repeta trecutul?