Ce ne facem singuri şi habar nu avem?

Un duşman periculos locuieşte comod chiar in mintea noastră. Întrucât nu suntem conştienţi de prezenţa lui îl tolerăm ani în şir. Acest perfid poartă numele de împotrivire psihică. Despre ce e vorba? Ea se manifestă atunci când ne loveşte un incident pe care nu-l dorim. O circumstanţă pe care noi o considerăm neplăcută vine şi se instalează în existenţa noastră. Dar apelativul de „neplăcută” rezidă numai în mintea proprie. Ea este intitulată neplăcută fiindcă nu corespunde planurile scornite de egoul nostru. O parte însemnată de suferinţă interioară se naşte imediat, chiar în subteranele psihismului nostru. Fiinndcă nu avem înrădăcinat obiceiul de a ne scormoni mintea pt a depista ce gânduri ne traversează, nu detectăm rezistenţa psihică pe care noi înşine o opunem evenimentelor pe care le catalogăm drept neplăcute. În momentele ce urmează popasului unei împrejurări nechemate, intelectul uman are prostul obicei de a se lăsa la cheremul emoţionalităţii. Aceasta generează în principal frică, care obliterează realmente raţiunea. Cotropită de valul masiv de temere, raţiunea e înecată, iar glasul ei nu mai răzbate până în câmpul conştient. Scufundaţi în anxietatea egoului, oamenii preconizează fel de fel de monştrii imaginari, prezentaţi sub forma unor scenarii catastrofale ce îi vor aştepta după colţ. Dacă cineva cu puteri magice ar proiecta pe ecranul cinematografic filmul pe care mulţi indivizi îl rulează obsesiv in minte, ei înşişi s-ar cruci. Însă captivi în mareea de panică generalizată, fiinţele umane nici măcar nu realizează cât de absurde le sunt temerile şi cât car de rău îşi produc singuri. Întreţinând şi ruminând acele cugete speriate, ei nu fac decât să-şi sporească confuzia, să se afunde în mocirla destabilizării şi să-şi înnegrească viitorul (fiindcă orice cuget de frică atrage alte sute de gânduri de acelaşi calibru). Peste acest strat de groază autopropagată vine şi se aşterne un imperativ egotic care susură reiterativ: Nu vreau asta. Nu se poate să mi se fi întâmplat mie aşa ceva. Nu pot să o accept. E monstrous. Sunt o victimă a destinului! Mintea noastră are impresia că dacă se opune teribil conjuncturii exterioare o va birui. Dar efectul este taman contrar. Cu cât ne împotrivim mai tare la ceea ce a sosit deja în viaţa noastră cu atât suferinţa psihică va fi mai crâncenă. Faptul că noi nu dorim situaţia, că nu vrem să ne mobilizăm resursele ca să căutăm soluţii, nu o va îndepărta. Rezistenţa mentală la orice eveniment generează numai mâhnire, spaimă, incertitudine. Avem senzaţia că toată lumea ne-a abandonat, că trebuie să facem faţă necazurilor de unii singuri, că toată viaţa devine o luptă, pe care oricum nu o putem câştiga. Toate aceste gânduri sterile, orchestrate sub bagheta magică a egoului sunt numai praf în vânt. Dacă am fi suficient de vigilenţi să le sesizăm devreme în evoluţia situaţiei ne-am scuti de o listă lungă de amărăciuni inutile. Cel mai imperativ pas atunci când ne confruntăm cu un eveniment neprevăzut ar fi să ne calmăm. Limitând propensiunea mentalului de a imagina previziuni cataclismice ne repunem raţiunea pe o linie pozitivă. Scurtcircuitarea fricii iniţiale, restrângerea ariei ei de acţiune ne oferă posibilitatea intrării in funcţiune a intelectului. Un rol crucial deţine aici acceptarea a ceea ce este. Oricum fenomenul a apărut deja, s-a instalat in existenţa noastră. Aşa că ce rost are să-l mai respingem? Prin rejectarea lui psihică nu rezolvăm nimic, ba din contră ne punem singuri beţe in roate. Respingerea unei situaţii deja prezente ne târâşte înapoi spre trecut. În loc să ne mobilizăm forţele pt a vedea cum să gestionăm conjunctura apărută, noi ne sleim energia vitală împotrivindu-ne. Opoziţia noastră mentală reflectă destabilizarea sistemului psihic, inacapacitatea de a ne adapta rapid, dar şi o oarecare imaturitate. Cercetarea atentă a mentalului în astfel de situaţii limită ne arată că eul nu vrea să se mobilizeze să caute soluţii. Preferă să se lamenteze o vreme. De aici înţelegem pe cine lăsăm să ne conducă viaţa: un copil. Doar elevii foarte tineri se văicăresc şi protestează violent până să accepte că tema pt acasă propusă de profesor este obligatorie şi că ei au datoria de a o rezolva. Copiii mici nu văd situaţia dintr-o perspectivă panoramizată. Ei sesizează numai disconfortul imediat, restricţionarea obiectivului din mintea lor, adică a planului închipuit pt următoarea perioadă de timp. O temă în plus pt acasă este considerată de ei ca un obstacol care le limitează perioada de joacă. Ei nu pricep că acea temă pt acasă îi va ajuta să-şi fixeze o parte însemnată din lecţie. Similar procedează şi adulţii. Ei nu decriptează beneficiul ascuns al unei conjuncturi definite apriori ca neplăcută, nu stau să descifreze ce ar putea să înveţe ei din acel eveniment. Pur şi simplu ascultă de cugetele minţii lor condiţionate, care se văicăreşte exact ca un copil răsfăţat. Neavând acces la planul extins al existenţei lor, rezumându-şi credinţele numai la trup, ei pierd o parte fundamentală a subtilităţii vieţii. Totul in univers curge cu un scop. Să ne întrebăm mereu şi mereu: Care e rosul pt care eu parcurg această experienţă? Ce doreşte Dumnezeu să învăţ eu din acest eveniment, care minţii mele îmbibate de prejudecăţii îi pare a fi o năpastă? Privind retrospetiv într-o manieră analitică şi necritică vom descoperi că tot ce s-a întâmplat in viaţa noastră a convers spre binele nostru suprem. În special acele incidente pe care le-am blestemat şi le-am ocărât cu patos la vremea lor ne-au adus cele mai preţioase resurse posibile. Toată viaţa noastră e bine concepută şi închegată magnific. Orice eşec sau situaţie aparent fără ieşire, care a apărut să ne împingă în corzi au fost divin armonizate in ansamblul existenţei terestre actuale. Un abandon şcolar, ce ne-a terorizat decenii in şir s-ar putea să se fi dovedit un punct de cotitură pt a descoperi că menirea noastră este in altă parte sau pur şi simplu, că doar de acele prime informaţii am avut nevoie. Deprindeţi rutina de a vă investiga trecutul desprins de resentimente, de învinuiri, de prejudecăţi. Uitaţi toate etichetele aplicate situaţiilor anterioare. Încercaţi să le priviţi ca şi cum nu ar fi vorba despre viaţa proprie. Schimbând modul de a interpreta o experienţa precedentă puteţi fi surprinşi de cotitura pe care o ia propriul intelect. Aici există o mare rezistenţă interioară. Mintea, cantonată în a decripta evenimentul într-o anume formă va fi foarte lipsă de disponibilitatea de a vedea lucrurile şi în alt fel. Împotrivirea este susţinută de o recompensă interioară nedetectată. Beneficiul îmbracă structuri ciudate: Cineva este învinuit şi astfel noi credem că nu mai deţinem nicio responsabilitate, se păstrează o dorinţă de răzbunare, încă neostoită, se menţine în poziţie mentalitatea de victimă ce implică lipsa acţiunii, etc. Prin depistarea şi renunţarea la acel beneficiu ce hrăneşte egoul vă veţi elibera de sub povara unei grele suferinţe. Analizând etapele vieţii proprii dintr-o perspectivă mai detaşată veţi fi surprinşi să constataţi că poate acea dispreţuită trădare a unui amic a fost de fapt o binecuvântare mascată. Prietenul va făcut o mare favoare plecând definitiv din viaţa voastră. Profitul criptat abia aşteaptă să fie descoperit. Păstrând mereu aceeaşi perspectivă asupra evenimentelor din trecutul propriu nu veţi obţine decât vechea ranchiună şi alte unde de furie. Ridicându-vă un pic mai sus şi contemplându-vă viaţa dintr-o conştiinţă mai înaltă veţi observa că tot ce s-a întâmplat se leagă fantastic de bine, convergând spre un obiectiv suprem. Rămâne la latitudinea fiecăruia să-şi analizeze existenţa şi să-şi întrevadă firul director al vieţii. Pt a ne scutura de chinuri emoţionale şi a ne repune la cârma propriei existenţe e necesar să ne aplecăm constant asupra interiorului propriu. Nimeni altcineva nu poate face acest travaliu în locul nostru, însă cei mai câştigaţi beneficiari ai acestui efort rămânem noi. Renunţănd la a ne împotrivi evenimentelor ce ne parvin putem să ne dezvoltăm abilitatea de a fi împăcaţi cu noi înşine, chiar şi in condiţiile in care trupul e bolnav. Sporindu-ne pacea interioară şi apelând stabil la ajutorul Divinităţii vom fi capabili să manageriem din ce in ce mai eficient situaţiile conflictuale, să le descâlcim sensurile criptice şi să le convertim în atuuri care lucrează pt noi. Atunci când o să încetăm să mai considerăm lumea un câmp de luptă, când nu o să mai vedem in remarca vecinului un prilej de atac, săbiile vor rămâne liniştite in teacă. În prezent pare că luptele de gherilă s-au mutat in sufletul nostru. Acum nu ne mai oţelim pumnalul să înjunghiem un trecător ca in Evul mediu, dar ne ascuţim limba să ne înţepăm colegii de breaslă. Războiul s-a mutat la un nivel mai subtil, dar continuă nepotolit. Când o să-l sesizăm, când o să conştientizăm cât rău ne produce îi vom pune capăt definitiv!