Învinuirea, o scuză perfectă pt justificarea eşecului

Cea mai recentă carte a dr. David Hawkins, intitulată Letting go, Calea renunţării reprezintă o bijuterie în toată regula. Redactată într-un limbaj extrem de accesibil, ea explică pe larg o sumedenie de procese cognitive ce ne ajută să ne înţelegem pe noi şi să depăşim multe impedimente emoţionale. Mai jos se vede o mostră: “Învinuirea este scuza cea mai exrtaordinară pe care a găsit-o lumea. Asta ne permite să rămânem limitaţi şi nesemnificativi, fără să ne simţim vinovaţi. Trebuie plătit însă un preţ pt aceasta şi anume pierderea libertăţii personale. Rolul victimei aduce după sine autoperceperea ca o persoană slabă, vulnerabilă şi neajutorată, ceea ce constituie totodată ingredientele de bază ale apatiei şi depresiei. Primul pas în renunţarea la învinuire constă în a ne da seama că noi alegem să învinuim. În împrejurări asemănătoare, alte persoane au iertat au uitat şi au gestionat situaţia în mod complet diferit. Un exemplu în acest sens este Viktor Frankl, un psiholog renumit, care a ales să ierte gardienii nazişti şi să vadă darul ascuns din experienţa sa de viaţă în lagărele de concentrare. Pt că şi alţii au ales să nu-i învinovăţească pe alţii, această opţiune e valabilă şi pt noi. Trebuie să fim sinceri şi să recunoastem că învinuim pt că alegem să facem acest lucru. Acesta e un adevăr indiferent cât de justificate par a fi împrejurările. Nu se pune problema cine are dreptate sau cine greşeşte, nu trebuie decât să ne asumăm responsabilitatea pt propria noastră conştiinţă. Este o situaţie cu totul diferită atunci când ne dăm seama că alegem să învinuim, în loc să considerăm că trebuie să învinuim. În această împrejurare, mintea gândeşte adesea: Ei bine, dacă cealaltă persoană sau evenimentul acela nu sunt de vină, înseamnă că sunt eu Învinuirea altora sau a noastră pur şi simplu nu e necesară. Tentaţia învinuirii îşi face apariţia în copilăria timpurie, ca fapt cotidian petrecut în sala de clasă, la locul de joacă şi acasă, printre fraţi şi surori. Învinuirea este tema centrală în nesfârşitele proceduri şi procese legale, care caracterizează societatea noastră. În realitate, învinuirea este încă un program negativ pe care i-am permis minţii să-l achiziţioneze pt că nu ne-am oprit niciodată să-l analizăm. De ce ar trebui ca ceva să se întâmple întotdeauna din vina cuiva? De ce ar trebui ca însuşi conceptul de greşit să fie introdus în ecuaţie, de la bun început? De ce e nevoie ca unul dintre noi să greşească, să fie rău sau să fie de vină? Ceea ce iniţial păruse o idee bună s-a dovedit a nu merge bine până la urmă. Asta e tot. Au avut loc nişte evenimente nefericite. Pt a trece pste învinuire trebuie să dăm atenţie satisfacţiei şi plăcerii secrete resimţite atunci când ne plângem de milă, când nutrim resentimente, când ne înfuriem şi când ne cerem scuze şi să începem să renunţăm la aceste mici autorecompense. Scopul acestei etape este să evoluăm de la victima sentimentelor noastre la a alege noi înşine să le simţim. Dacă nu facem decât să le recunoaştem existenţa şi să le observăm, începem să le demontăm şi să renunţăm la părţile lor componente, atunci exercităm alegerea in mod conştient. În acest fel facem un pas important pt ieşirea din mlaştina neajutorării.” Cartea a apărut la Editura Cartea Daath in 2014. Vă recomand să o citiţi! Pe mine m-a ajutat enorm.