Care e rostul morții?

Aprehensiunea (teama) înfiorătoare față de extincție ne îndeamnă să ne îndepărtăm în mare grabă de orice referire la deces, la morți sau la colateralele acestora. A cerceta sau a citi despre răposare pare o activitate vecină cu demența. Și totuși expierea ridică o serie ciudat de mare de întrebări: De ce persoanele decedate nu mai seamănă deloc cu aceia care erau vii? De ce trupurile sfinților nu putrezesc și păstrează proprietăți vindecătoare ani în șir? Ce logică găsim în faptul că unii oameni mor la 4 luni, iar alții la 103 ani? De ce toți cetățenii care au experimentat fenomene in apropierea morții și-au modificat atitudinea față de viață și au renunțat să mai resimtă spaimă față de moarte? și la urma urmei, Care e rostul morții? Observăm că în natură totul e așezat exact la locul potrivit, de parcă ar fi desenat de o inteligență sclipitoare. Fiecare vieţuitoare e dotată cu instrumentele cele mai potrivite pt a supravieţui. Oamenii întâmpină fix acele evenimente care-i ajută cel mai bine să se dezvolte spiritual, chiar dacă el nu observă suportul divin din spatele cortinei. La o cercetare bine intenţionată şi susţinută va fi sesizată inteligenţa desăvârşită. Și dacă chiar orice e bine plasat, care să fie scopul morții? De ce un Creator, dotat cu ominpotență și cu o infinită iubire să fi intenționat să-și omoare creațiile după o vreme? Oare noi oamenii ne naștem odraslele cu obiectivul bine ţintit de a le dori moartea după câţiva ani? Și dacă noi, care nu suntem prea dotați intelectual nu vrem acest lucru pentru progeniturile noastre, de ce să fi intenționat Dumnezeu să-și șteargă creațiile de pe Pământ? Un individ normal la minte tinde să-și prezerveze chiar și un obiect oarecare, confecţionat de el. Orice iese din mâna cuiva este insuflat cu dorința făcătorului de a supraviețui timp îndelungat. Sacerdoții ne determină să acceptăm moartea ca pe o realitate, ca pe un fapt imuabil. Se spune: „Așa e voia lui Dumnezeu”. Dar oare L-a întrebat cineva pe Dumnezeu dacă asta e voia Lui? În realitate, moartea e insuficient cercetată, în special din cauza fricii. Mecanismele condiționate stocate in secţiunea egotică a minţii noastre ne determină să fugim cât ne țin picioarele de ceea ce ne înspăimântă. Oare n-ar fi o atitudine mai înțeleaptă să ne oprim și să observăm mai abitir fenomenul? În acest fel vom fi mai apţi să decelăm adevărul de iluzie. Nu ne vom mai lăsa pcăliţi de fantasme. Zilele trecute am vizionat din nou filmul „Întâlnire cu Joe Black”. Păream că văd altă peliculă decât cea pe care am savurat-o acum câțiva ani. Scenaristul speculează ideea că moartea trăiește de eoni întregi. Pare veridic că doar oamenii sunt asasinaţi de pe vremea lui Cain şi Abel. Dar mă întreb, adică noi murim după (să zicem) 80 de ani și moartea trăiește veșnic? În plus, Joe, alias Moartea afirmă că avea nevoie de un trup astfel încât a accidentat un tănăr. Lasă să se înțeleagă că ia pe oricine după bunul ei plac. Are chef într-o zi, vine și te înhață, fără nici o logică, fără să dea socoteală nimănui. Pur și simplu, Moartea avea chef de vacanță și a venit să se distreze pe Pământ studiind creaturile denominate oameni. Dă impresia că este atotputernică. Adică tot restul existent în natură este ordonat după criterii absolut geniale, în funcție de necesitățile și modul de viețuiere al fiecărui animăluț și numai moartea e liberă de orice restricție. Cât de ciudat! Apoi urmează o altă dubioșenie. Deci, moartea a omorât un bărbat fiindcă avea nevoie de corpul respectiv ca să funcționeze în lume, iar omorându-l.....l-a făcut să trăiască, ba chiar l-a și reparat perfect după un accident înfiorător de automobil. Și nimeni nu a depistat cum într-o manieră misterioasă corpul s-a ridicat de la locul impactului și a plecat pe propiile lui picioare! Wow! Adică moartea are puterea de a ne ține organismele în funcțiune, chiar și după ce am murit. Atunci ce e moartea? N-am putea să presupunem că de fapt nu există? Admit că întreg filmul e scornit de imaginaţia scenaristului, dar problema şi uimirea mea se îndreaptă spre orbirea mea psihică: Mă întreb cum de nu am observat disonanțele de prima dată când am văzut filmul? Și nu le-am sesizat fiindcă cumva ele îmi bântuie mentalul. Toţi suntem atât de încredinţaţi că nu avem scăpare de moarte încât ea pare să poată face orice cu noi. Suntem convinşi că moartea ne e superioară, că reprezintă un soi aparte de zeiţă. Din cauza ignoranţei în care suntem scufundaţi cu toţii şi-au construit cuib in capul nostru înfricoșat o sumedenie de speculaţii absurde. Credem orice bazaconie vis-a-vis de răposare! Frica nu e un sfetnic înţelept! Îmbibaţi de panică ne infectăm cu prostii mentale de la unul la altul. Proiecţiile temerilor faţă de moarte ne bântuie pe toţi, făcându-ne să nu mai ne activăm raţiunea. Aşa ajungem că luăm de bune fel de fel de poveşti exaltate cu vampiri, cu demoni, fantome, etc. În paralel ar fi interesant să ne aplecăm puțin asupra somnului. De ce dormim? Chiar și după o zi absolut relaxantă, fără stres, fără muncă tot ni se lipesc ochii când se înnoptează. De ce întâmpinăm perioade din noapte în care nu se înregistrează absolut nimic în memorie? Specialiștii au decretat că omul experimentează în somn 4 perioade: una de somn ușor, apoi cade într-un somn mai profund, o alta de stare de vis și ultima, în care nu se înregistreaza absolut nimic in memorie. Ce face mintea atunci? Sunt neuronii plecați? De ce bebelușii au atât de multă nevoie de somn încât adorm indiferent de condițiile sonore din jur? Dacă somnul ar fi într-adevăr o perioadă de recuperare a corpului, legitim ar trebui să presupunem că un organism extrem de proaspăt, absolut sănătos ar avea nevoie de o durată mai mică de somn. Și totuși, tocmai nou-născuții dorm aproape toată ziua. Doctorii explică fenomenul printr-o declarație: copiii au nevoie mai mare de somn. Unde e logica, argumentul? Iar adulții au nevoie doar de 7-8 ore de odihnă. Adică pe măsură ce corpul se uzează și uneori se mai și îmbolnăvește are trebuință de o perioadă din ce în ce mai redusă de recuperare? Pare absurd! Și totuși decenii întregi nici măcar nu am sesizat discrepanțele dubioase! Toate aceste chestiuni nu au nici o noimă dacă continuăm să credem că suntem doar niște trupuri. În absența convingerii în existența spiritului, întrebările formulate in acest articol atârnă fără răspuns. Absența contestării extincţiei complete ne predispune la asemenea non-sensuri. Dar hai să presupunem să spiritul chiar există și să observăm cum încep să se dezlege dilemele. Pruncii dorm foarte mult fiindcă spiritul abia încarnat se obișnuiește încet-încet cu încarcerarea într-un trup material atît de dens. Pe măsură ce înaintează în viaţa pământeană, spiritul se acomodează cu traiul încarcat şi cu identificarea cu organismul astfel că poate tolera perioade mult mai ample de veghe. Când am experimentat reîntoarcerea în corpul fizic am fost neplăcut surprinsă de cât de strâmt, incomod şi rigid e trupul fizic. Câteva secunde chiar mi-a fost frică să nu rămân permanent cu senzaţia înfiorătoare că sunt înghesuită în ceva greoi. M-am mirat cum de atâta vreme nu am perceput dificultatea senzorială menţionată! Dorința de libertate și neatașarea față de corpul de carne determină bebelușii să părăsească organismul foarte des și aproape în orice condiții. Desprinderea de material se face foarte repede, indiferent de așa zisele pericole ale lumii pământești. Setul mental al bebelușilor este foarte rarefiat, neînțesat de credințe limitative astfel încât desprinderea de trup se realizeaza fără frici, fără regrete, fără ruminarea acțiunilor de peste zi. Ați observat că în condițiile în care seara ne gândim intens la activitățile petrecuten sau dacă ne implicăm emoțional într-un eveniment fervent ne sare somnul? Ce se întâmplă în perioada de somn în care nu se memorează nimic? În decursul somnului, spiritul pleacă în astral să-și reîmprospăteze materialul eteric, suflul vital. În chiar această perioadă, spiritul e conectat exclusiv la Mintea sa divină astfel încât fragmentul de minte atașat de ego nu știe nimic din ce se petrece dincolo. Toate încurcăturile în care părem să ne zbatem aici derivă din faptul că ne-am uitat identitatea veridică de spirite. Rostul morții nu există întrucât nici ea nu există! Moartea e numai o părăsirea de către spirit a corpului fizic. Acum pricepem de ce trăsăturile răposatului nu mai seamănă decât vag cu ce-l care a fost. Spiritul era cel care imprima chipului omului amprenta facială caracteristică. Întorcându-ne la sfinți, ei sunt persoane care au depășit un nivel de conștiință de peste 550. Cum spiritul e iubire pură, el deține capacități tămăduitoare. Ridicarea coeficientului de conștiință corespunde rarefierii credințelor limitative, depozitate în mintea condiționată ce aparține eului. Adică pe măsură ce desfășurăm cu noi un travaliu de elevare a conștiinței epurăm din propria minte o serie de definiții nepotrivite, neadevărate, care nu făceau decât să ne încurce, să ne îmbolnăvească sau să ne otrăvească viața pământeană. Concomitent cu îndepărtarea acestor reziduuri psihice, corpul nu mai este stânjenit de acele gânduri sumbre, iar infuzarea iubirii spiritului îl vindecă. Odată cu vindecarea propriului trup material, omul devine capabil să-i tămăduiască și pe alții. Influența spiritului este atît de mare încât se păstrează nealterată chiar și mii de ani, deşi spiritul a plecat demult din corpul cu pricina. Așa se explică prezența influențelor benefice înregistrată în locurile în care a trăit Isus Cristos. Cum totul în Univers face parte din Dumnezeu, chiar şi corpurile moarte păstrează dâre de energie divină, acolo unde un spirit a reuşit să îndepărteze vălurile de întuneric egotic. Să revenim la o altă chestiune ridicată la început. De ce murim la vârste diferite? Fiecare vine aici pe Pământ cu o lecție de învățat. Cât supraviețuiește corpul fizic nu are nici o importanță, întrucît avem posibilitatea de a ne lua milioane de alte trupuri. Karma și voința spiritului de a asimila sau experimenta o anume învățătură este cea care stabilește durata de funcţionare a unui organism. Corpul activează prin lume atât timp cât poate servi drept material educaţional pt un anume spirit. Tot pt a ajuta la dezvoltarea nivelului de conştiinţă o anume persoană va fi dotată cu un echipament material (bani, case, teren, job, inteligenţă, trăsături de carater, oportunităţi, relaţii, parteneri, etc) absolut adaptat necesităţilor sale evolutive şi lecţiei pe care urmează să o înveţe. Persoanele care au trăit moartea clinică, adică ale căror creiere au încetat să mai funcționeze s-au observat pe ei părăsind trupul fizic, contemplând senini cum se detașează de trup. Ceea ce au crezut că sunt ei (adică corpul de carne) a fost abandonat precum o haină veche. În aceeași perioadă de timp, oamenii respectivi au văzut și au auzit firesc tot ce conversau persoanele din apropiere, ba chiar au călătorit în alte locuri. Ei au constatat cu ochii lor că spiritul există, că nu se limitează la niște corpuri și că moartea organismului fizic nu corespunde cu extincția totală și definitivă. La ce bun să mai întrețină o frică inutilă?