Învinuirile aduse celorlalţi se datorează percepţiilor noastre greşite

Mintea umană trăieşte într-o confuzie groaznică. S-a împământenit fantasma că dacă blamăm un cunoscut, noi nu suntem afectaţi cu nimic. Adică dacă George consideră că Fănel e prost, acest simplu gând nu determină nici un efect asupra minţii lui George. Ccetăţenii vieţuiesc cu ficţiunea că ei pot arunca un conţinut mental în afara lor, iar acest fapt nu posedă repercursiuni asupra intelectului lor. În primul rând, Cursul de miracole stipulează clar că „ideile nu-şi părăsesc sursa”. Ce vrea să specifice? Că orice gândim rămâne contonat in mintea proprie. Deşi noi credem că gândurile sunt volatile, că nu contează ce gândim, ele ne influenţează mai tare decât suntem dispuşi să acceptăm. Astfel, dacă eu îl vorbesc de rău pe Florin, acel cuget oricât de urât ar fi mă va însoţi de acum în colo. Dacă doar m-ar întovărăşi poate că nu ar aşa de grav. Dar conţinutul lui va purcede să producă consecinţe asupra psihicului şi corpului meu. În acord cu tonul lui pozitiv sau agresiv, aşa vor fi şi efectele. Tot ce gândim se depune in banca de date a memoriei noastre şi porneşte să creeze efecte la nivel spiritul şi material. Depinde numai de voinţa şi de conştiinţa noastră în ce ne investim psihismul. În al doilea rând, înţelegem că o critică la adresa unui membru al familiei va rezida in mintea noastră şi ne va ataca chiar pe noi. De ce? Pentru că ceea ce gândim va fi recepţionat de minte ca un raţionament ce ni se aplică chiar nouă. Deci, dacă eu îl acuz pe fratele meu că e rău, programul negativ al egoului îmi dă impresia că doar fratele meu e rău şi că eu concomitent sunt bună. În realitate, mintea pricepe că şi eu sunt rea. De câte ori consider că un altul e meschin, de fapt îmi sădesc in propriul mental părerea că sunt meschină. De ce se întâmplă acest lucru? Întrucât minţile sunt interconectate. Nu există mintea mea separată de mintea altuia. Tot ce gândesc eu sau altul se răspândeşte pretutindeni şi influenţează totul. Nu există bariere sau restricţii. Acum ne facem o idee despre modul in care ne ponegrim singuri. Dacă ne petrecem majoritatea timpului condamnându-i pe alţii, rezultatul este că ne îmbibăm mintea cu invective care ni le aplicăm nouă. Dacă eu am un acces de ură şi îi doresc colegului de breaslă să piardă nişte bani, această doleanţă se imprimă în mintea mea. Inconştientul meu va prelua gândul şi-l va traduce drept o comandă. Adică el va înţelege că eu doresc să pierd o sumă de bani şi va gestiona conjuctura vieţii mele aşa încât să pună în practică „năzuinţa mea”. Fiindcă există o perioadă de timp între gândurile nutrite de mine, adresate colegului şi momentul în care eu pierd ceva bani, eu ratez legătura dintre cele două evenimente şi am impresia că sunt absolut separate, necorelate. În plus, apetenţa oamenilor pt materialitatea pură, ca şi inapetenţa pt asumarea responsabilităţii lor în apariţia incidentelor care îi vizează îi face adesea să rateze semnificaţiile evenimentelor ce apar in existenţa lor. Şi acum surpriza! Cu cât ne străduim mai abitir să-i judecăm urât pe ceilalţi cu atât ne hrănim intelectul cu asumpţii negative, cu viziuni nefaste. Cu cât ne focalizăm mintea asupra defectelor, cu atât percepţia noastră va vedea numai imperfecţiuni. Practic ne sigilăm într-un cerc vicios! Trăim pe propria piele efectele punctelor noastre de vedere, într-o manieră mai pragmatică şi mai apropiată decât ne imaginăm. O conştiinţă mai dispusă să observe adevărul despre propria minte se va apleca asupra conţinutului rulat prin măruntaiele sale. Va observa că dispoziţia ei de a admonesta se întoarce asupra ei. Aşa sesizăm că ori de câte ori credem că atacăm un confrate, de fapt ne facem nouă rău. O flamă de mânie ne însoţeşte experienţa de a critica pe cineva, indiferent dacă mintea condiţionată e convinsă că are dreptate. Legile umane sunt normative emise de alte egouri, deci supuse erorilor de interpretare, partajărilor in favoarea unui anume grup social sau pur şi simplu, omisiunilor. Dacă legile pe baza cărora ne bazăm judecăţile sunt strâmbe, oare cum vor fi argumentele sau raţionamentele rezultate? Evident tot nedrepte. Unicul arbitru rămîne propria conştiinţă. Pentru ca propria noastră conştiinţă să ne indice cu probabilitate mare adevărul imuabil e nevoie să privim mereu şi mereu la ceea ce facem noi. adică să ne uităm constant in interiorul nostru. Nu vom găsi niciodată repere demne de atenţie in exterior. De ce? Pt că ceilalţi oameni pe care noi îi investim arbitrar cu prerogative de „specialişti” sunt tot atât de derutaţi ca şi noi. Singurii pe care ar merita să-i întrebăm cum să procedăm într-o situaţie ambiguă ar fi iluminaţii. Numai ei întrevăd cu acurateţe adevărul. Însă Dumnezeu a pus în sprijinul oamenilor un ajutor nepreţuit: intenţia şi perseverenţa de a căuta numai adevărul devine un far care ne orientează spre adevăr. Cu alte cuvinte, cu cât ne setem mintea mai puternic să ajungem la adevăr cu atât mai tare Universul ne sare in ajutor şi ne călăuzeşte spre adevăr. Se ridică dielma: De ce ne căznim atât de tare să-i ponegrim pe cei din proximitate? Încă din copilărie, aşteptările şi judecăţile părinţilor ni se inoculează în memorie. Din cauza propriei noastre inocenţe ne lăsăm programaţi de către alţii. Astfel, toate preceptele celor din jur se varsă fără discernământ in mintea noastră. Nu putem să-i acuzăm pe ei fiindcă la rândul lor au fost condiţionaţi de erorile de judecată ale propriilor lor genitori. Din felul in care am fost definiţi am dedus adesea că nu sunt valoroşi aşa cum suntem şi dacă vrem să căpătăm iubirea celorlalţi trebuie să ne distorsionăm după modelul sugerat de alţii. Aşa am ajuns la convingerea fermă că nu suntem valoroşi pt ceea ce suntem, ci numai dacă îndeplinim cu succes aşteptările altora. De aici mai e un pas până la credinţa că nu avem valoare datorită faptului că există, ci numai dacă posedăm ceva sau dacă executăm ceva bine. Dacă abilităţile noastre nu excelau in domeniul preferenţial al părinţilor noaştri ne-am găsit într-o conjuctură cât se poate de nefavorabilă: ceea ce ne plăcea nouă să executăm nu întrunea aprobarea „zeilor” noştri. Modul nostru de gândire şi de acţiune trebuia răstălmăcit dacă ne doream intens aprobarea părinţilor. Şi ce copil deţine capacitatea mentală de a se ancora in sine şi de a nu dori aprobarea persoanelor de care depinde financiar, emoţional? Înainte de a vă mobiliza să vă acuzaţi părinţii, să ne amintim că fără dedicarea şi sprjinul lor nu am fi ajuns unde suntem aici azi. Chiar dacă pare că viaţa noastră ar fi luat o turnură mult mai fericită dacă părinţii nostri s-ar fi comportat altfel, totul e numai o iluzie. Destinul ne-a desemnat cel mai favorabil scenariu cu putinţă, având in vedere trăsăturile şi karma generale. Nu noi suntem cei mai potriviţi să ne criticăm genitorii, dacă ne gândim că noi i-am ales. Şi au fost selectaţi tocmai pt că ştiam că se vor manifesta in maniera pe care au făcut-o. Frustrările experimentate in copilărie, chinurile şi orgoliul rănit ne-au distorsionat felul in care am interpretat anumite evenimente. Acum noi reluăm anumite circumstanţe pe baza datelor din memorie. Însă ea depozitează amintirile in funcţie de intensitatea afectivă a situaţiei. Dar atunci când eşti emoţionat, raţiunea nu mai funcţionează eficient. Teama, specifică vârstei infantile denaturează orice. În plus, imaturitatea circuitelor noastre raţionale din copilărie nu ne permiteau să traducem evenimentele la veritabila lor valoare. Dacă lecţia mea predominantă de viaţă ar fi să zicem, umilinţa, cum aş putea să o deprind decît prin experimentarea ei in vivo? Şi dacă vanitatea mea e exacerbată şi mă răneşte tot pe mine, oare nu e o probă de compasiune din partea părinţelor mei care m-au ajutat să înţeleg nestemata smerenie? Deşi din punct de vedere al unei minţi infantile, umilirea e ceva rău, din punct de vedere spiritual ea aduce un car de sănătate mentală. Aşa vedem că amintirile, ca bază de raportare pt propagarea învinuirilor nu e potrivită. Şi atunci ne întrebăm: dacă nu ne bazăm pe amintirile proprii, oare ce mai sprjină propensiunea noastră de a-i acuza pe alţii? În plus, chiar dacă ne lamentăm învinuindu-i pe unii şi pe alţii, nu vom face decât să germinăm seminţele nefericirii. Prin întărirea culpabilizărilor vom obţine şi mai multă amărciune. Dacă însă vrem să ne scuturăm de povara suferinţei e necesar să reformăm din temelii modul in care gândim. O altă problematică conexă se referă la generalitatea condamnărilor. Toată lumea vânează greşeli, se interesează de vinovaţi, caută gafe. Într-o situaţie care iese prost toată lumea se agită să caute vinovaţi, mai degrabă decât să îndrepte lucrurile sau să remedieze sufletul oamenilor implicaţi. Translatând totul la nivelul corporalităţii am putea să spunem că atunci când blamăm pe cineva e ca şi cum ne-am îndesa singuri un cui în picior şi ignorându-ne durerea râdem satisfăcuţi, afirmând că l-am rănit pe vecinul care a făcut ceva ce nu ne-a convenit. În loc să luăm minte la autotortura pe care singuri ne-o provocăm, noi ne bucurăm crezând că i-am copt-o altuia. Sportivii de performanţă sunt capabili să îndure mari suferinţe fizice, concentrându-se asupra jocului. Abia după terminarea meciului încep să simtă rănile. Acest procedeu îl întrebuinţăm cu toţii zilnic, atunci cînd nu suntem conectaţi la gândurile care ne străbat, când nu aplecăm urechea la strigătele trupului, când ne ignorăm amărăciunea sufletului. Focalizarea asupra materialităţii ne deconectează de la ceea ce se petrece in interiorul nostru. În această ordine de idei: - Să ne monitorizăm calitatea gândurilor. A urmări ce gândim nu presupune să ne luptăm cu conţinutul cugetelor care ne străbat. Când ne adâncim in noi înşine şi descoperim ce gânduri ne trec prin cap vom depista cu surprindere o multitudine de negativitate. În acest moment, majoritatea oamenilor au tendinţa să creadă că sunt nişte monştrii şi să renunţe ori să se prăbuşească în depresie şi vinovăţie. Nu vă alarmaţi! Nu sunteţi ceea ce sugerează egoul! Acele gânduri nu vă aparţin. Sunt generate de câmpuri energetice atrase de nivelul de vibraţie al frecvenţei pe care obişnuiaţi să vă situaţi. Adică simplul fapt că nu ne supraveghem gândurile permite egoului să ruleze la nesfârşit orice idei are chef. E ca şi cum am da mână liberă unui străin ale cărui intenţii nu le cunoaştem, să facă ce pofteşte la noi în casă. Nu e prea înţelept! Şi totuşi aşa procedăm ori de câte ori nu ne supragveghem cu râvnă gândurile! - Să ne focalizăm atenţia asupra calităţilor partenerilor de interacţiune umană. Datorită condiţionării din trecut şi inconştienţei semenilor noastrii, mintea noastră este orientată să depisteze mai degrabă negativul. Vestea fericită este că mintea poate fi reprogramată. Sprijinindu-ne pe vigilenţă permanentă vom fi capabili să ne dresăm mintea să observe numai partea bună a tuturor lucrurilor, obiectelor, situaţiilor de viaţă, persoanelor, etc. Calitatea existenţei proprii este tributară punctelor de interes spre care ne îndreptăm mintea!